CULTURA ANTROPOLOGICĂ
Rubrica PRIN OGLINDĂ
Preotul băuturii sacre
Valentin Protopopescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf
Atunci când realitatea imediată se dovedeşte potrivnică existenţei omeneşti, insul caută modalităţi de supravieţuire. Şi nu este vorba despre o ameninţare fizică, concretă, materială, ci despre absenţa perspectivei, despre sucombarea speranţei. Lipsa unei alternative spirituale îndurerează mai profund sufletul omului decât orice suferinţă corporală. De aici şi nevoia de ritual evazionist, de simbolizare a libertăţii spirituale. Iar uneori un text sau un om sau o idee pot fi un început de cale la fel de bun ca oricare altul… Trebuie doar să fii atent şi să nu cedezi depresiei sau alienării.
O carte precum este volumul scris de antropologul american Michael Harner, „Calea şamanului. Un ghid pentru putere şi vindecare”, se citeşte cu sufletul la gură. Este genul de carte în măsură să indice o cale de mântuire, o modalitate de viaţă alternativă. De aceea, nu trebuie să ai o formaţie umanistă pentru a rezona cu întrebările şi problemele formulate de autor în economia acelor rânduri. Ele privesc condiţia umană în ceea ce are generic aceasta şi trimit la o altă realitate, dar nu mistică şi nici transcendentă, căci este una naturală, doar că nu evidentă şi, fireşte, nu imediat accesibilă celor ce-şi ignoră condiţia cosmică. Şi trebuie spus că lucrarea citată a apărut la Editura Herald din Bucureşti în supla traducere semnată de Constantin Stan.
Michael Harner, născut în 1929, doctor în antropologie al Universităţii Berkeley şi profesor mult timp în cadrul Columbia şi Yale University, a ales să părăsească în 1987 orizontul academic pentru a se consacra pe deplin cercetării, păstrării şi promovării culturii de tip şamanic. În acest sens, el este preşedintele în exerciţiu al Fundaţiei pentru studii şamanice, un organism cu realizări importante în acest domeniu.
Despre Harner celebrul psiholog transpersonalist Stanislav Grof spunea că este nu numai „un antropolog care a studiat şamanismul, ci şi un autentic şaman alb”. Şi tot Grof sublinia faptul că volumul „Calea şamanului. Un ghid pentru putere şi vindecare” constituie un instrument excepţional referitor la înţelegerea artei şamanice de a vindeca, precum şi la integrarea în înţelegerea occidentală a tehnicilor de ordin sacru cu care operează şamanii.
Într-adevăr, cartea lui Harner transcrie experienţele trăite de acesta între anii 1956 şi 1957 în comunitatea indienilor Jivaro din Anzii ecuadorieni, dar mai ales în perioada 1960-1961, când a trăit, studiat şi experimentat tehnicile sacre ale şamanilor din tribul Conibo al indienilor din zona peruviană a Amazonului, în regiunea râului Ucayali. Într-o primă secţiune dedicată povestirii acestor experienţe fundamentale, prin ingurgitarea băuturii sacre „ayahuasca” şi asumarea existenţială a trăirilor onirice induse de această substanţă comparabilă cu excesul de DMT (dimetiltriptamină), autorul formulează concluzii extrem de interesante, pe baza cărora el redactează un adevărat ghid al controlului şamanic asupra diferitelor puteri umane şi naturale, precum şi un autentic ghid al metodelor terapeutice de tip şamanic.
Povestea băuturii sacre „ayahuasca” este complicată. În ţările occidentale ea nu este permisă de lege, fiind asimilată unui drog puternic. În realitate, efectul ingurgitării acestei substanţe, ce-i drept, din familia halucinogenelor, este, dincolo de beneficiile spirituale, unul opus celui rezultat în urma consumului de droguri tradiţionale şi industriale. Drogul clasic generează dependenţă şi destructurează echilibrul psihic, în vreme ce „ayahuasca”, dincolo de faptul că armonizează sufletul şi ordonează realitatea priorităţilor existenţiale, mai degrabă impune o neputinţă în a relua prea curând experienţa ingurgitării. Trăirile experimentate sunt atât de intense iar viziunile atât de fundamentale, încât nu-ţi doreşti prea degrabă să le reeditezi.
Aspect elocvent, Michael Harner citează masiv din cartea lui Mircea Eliade, „Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului”, în care americanul află intuiţii fabuloase, chiar dacă formulate doar livresc de savantul român, cu privire la realitatea lumii naturale subpământene sau celeste la care şamanul are acces. Eliade, fără să fie cercetător de teren, a intuit şi a găsit formule dense pentru a descrie trăirile şi tehnicile şamanice. Pe urmele filosofului de la Chicago, Harner oferă sinonime pentru termenul de şaman, precum tămăduitor, vraci, taumaturg, văzător şi magician. Dar, pentru a introduce o diferenţă specifică aptă să ferească de orice confuzie, cercetătorul american afirmă că şamanul este un om care pătrunde deliberat într-o stare modificată de conştiinţă astfel încât să acceadă într-o realitate diferită şi secretă, în scopul de a obţine putere şi informaţii sau de a ajuta o altă persoană aflată în suferinţă.
Starea de conştiinţă şamanică este un fel de transă hiperlucidă considerată drept un mijloc de a atinge dezideratele specificate anterior, nefiind un scop în sine, cum se întâmplă în extazul mistic medieval creştin.