CULTURA SPORTULUI
Rubrica IN CORPORE SANO
Prin învăluire
Mădălina Firănescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf
Echipamentul sfinţit – două şorturi şi o pereche de pantofi de concurs – nu i-a ajutat cu nimic boxerului Mihai Nistor la Jocurile Olimpice de la Rio. Pugilistul băcăuan a fost învins din primul tur de iordanianul Hussein Iashaish, deși toată lumea văzuse exact invers lucrurile în ring. Ulterior, AIBA, forul internațional, a sancţionat mai mulți arbitri-judecători care au greşit, cu sau fără intenţie, dar asta nu i-a alungat dezamăgirea românului, pregătit ca anul acesta – între 17 şi 22 iunie – să devină campion european. Povestea echipamentului s-a dovedit una fără de noroc pentru întreg lotul României de la JO, care s-a trezit că pantalonii de trening crapă la cusături, iar tricourile se deformează şi decolorează, cu toate că purtau numele unei mărci cunoscute: Kappa. E drept că pe etichetele pieselor nu apărea chiar firma italiană, ci una din Franţa, Sol’s, dar oficialii Comitetului Olimpic şi Sportiv Român (COSR) – care le comandaseră – s-au jurat că sunt originale, nu „fake-uri”. Asta aveau să declare şi la Poliţie, după Olimpiadă, când scandalul a luat proporţii şi au început anchetele, care au dus la deschiderea unui dosar penal.
Mulţi vor spune că valoarea unui sportiv nu stă în hainele pe care le poartă şi că românii ar trebui să caute alte scuze pentru contraperformanţele din Brazilia. Dar nu e chiar aşa. De pildă Federaţia Internaţională de Nataţie (FINA) a interzis în competiţiile oficiale, începând cu 2010, costumul-minune din poliuretan/fibră de carbon, graţie căruia la Campionatele Mondiale de la Roma, în 2009, se doborâseră 43 de recorduri ale lumii! Practic, din toate probele incluse în programul concursului de înot, doar în zece nu a fost corectată performanţa supremă. Specialiştii au legat avalanşa de performanţe de costumul futurist care îmbunătăţea alunecarea în apă şi plutirea, acest ajutor fiind considerat nenatural şi eliminat.
Cu totul altfel se pune problema acum, când Nike a scos la rampă costumul „Pro Hijab”. Apărut la insistenţele sportivelor musulmane, care concurau purtând eşarfele tradiţionale, noul costum cu glugă e realizat dintr-un strat de poliester, de preferat în culori închise, şi are găurele în ţesătură pentru a ajuta pielea să „respire”. Produsul va fi disponibil de anul viitor, fiind deja testat cu încântare de patinatoarea Zahra Lari, din Emiratele Arabe Unite. Se pune însă problema: vor accepta federaţiile sportive internaţionale derogări de la echipamentul standard? Se pare că da, dacă ţinem cont că, tot la Olimpiada de la Rio, voleibalistele egiptene au jucat – pe plajă şi la peste 40 de grade Celsius! – acoperite din cap şi până-n tălpi, contra Germaniei. Contrastul a fost şocant: nemţoaicele în slip şi bustieră, iar adversarele – în tunică, pantaloni şi cu văl tradiţional (unele). Fireşte, europencele au învins, poate şi pentru că se mişcau mult mai lejer. Iar de aici şi până la a imagina scenariul în care toate sportivele vor fi obligate să umble acoperite, ca să nu existe discriminare, nu a mai fost decât un pas.
Pas pe care l-a făcut Federaţia Internaţională de Şah, când le-a recomandat oficial participantelor la Campionatul Mondial – găzduit zilele trecute de Iran – să accepte purtarea hijabului, în numele… „diferenţelor culturale”. În caz contrar, jucătoarele riscau închisoarea, dat fiind că vălul a devenit obligatoriu pentru femei în Iran, după Revoluţia Islamică din 1979. Mai multe mari maestre internaţionale au boicotat competiţia acuzând Federaţia Internaţională de Şah (FIDE) de compromis ruşinos. Între ele, campioana americană de origine gruzină Nazi Paikidze, fostă campioană mondială la tineret. La rândul său, fosta campioană pan-americană Carla Heredia, din Ecuador, a precizat că vălul obligatoriu violează însăşi esenţa sportului, care e libertatea.
Intersectarea sportului cu religia şi politica a provocat şi în Franţa proteste. În 2009, o femeie a fost împiedicată să înoate într-o piscină publică purtând burkini (costum inspirat de cel al scufundătorilor, dar având în plus o tunică, pentru a nu fi prea…mulat), în baza legii care nu permite înotul în haine de stradă. Iar anul trecut, mai mulţi primari de pe riviera franceză – cu Cannes în frunte! – dar şi din zona corsicană au interzis mersul la plajă în veşmântul rezultat din combinația cuvintelor burka (vălul musulman care acoperă în întregime fața şi lasă doar ochii la vedere) și bikini. Motivul? Indică o afiliere religioasă ostentativă, într-un stat laic ca Franța. Premierul Manuel Valls a catalogat burkini drept „traducerea unui proiect politic […] fondat pe aservirea femeii”, însă Consiliul de Stat francez, cea mai înaltă instanţă administrativă, a anulat interzicerea controversatului acoperământ.
Cum nimeni nu mai citeşte, toată lumea presupune că musulmanii au inventat hijabul, exclamă la un moment dat Aaliya, „Femeia de hârtie” a libanezului Rabih Alameddine, al cărei unic Dumnezeu sunt cărţile. Şi continuă: „Orice femeie care se roagă sau proroceşte cu capul neacoperit îşi necinsteşte capul; căci totuna este ca şi cum ar fi rasă. Căci dacă o femeie nu-şi pune văl pe cap, atunci să se şi tundă”. Nu e vreun citat din Coran, ci din epistola I a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni (11:5-6). Doar că a amesteca religia, indiferent care ar fi ea, cu sportul e o manevră de subjugare prin învăluire. Adică în-văl-uire.