CULTURA LITERARĂ
Rubrica ÎNTÂMPINĂRI
Contaminări
Cosmin Borza
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf
Ioana Nicolaie, Pelinul negru, Editura Humanitas, București, 2017
Aproape fiecare pagină din cel mai recent roman al Ioanei Nicolaie, „Pelinul negru”, conține măcar un fragment citabil. Nu pentru că volumul ar da pe dinafară de secvențe memorabile artistic, ci, dimpotrivă, fiindcă e covârșit de stridențe stilistice și de construcție a narațiunii, inexplicabile pentru un scriitor totuși consacrat. De vreme ce autoarea s-a încercat și – în opinia multor critici valoroși – a confirmat în genuri și registre literare dintre cele mai diverse (de la poezie biografistă, neoexpresionistă, la proză realistă, autoficțională, experimentală, până la literatură pentru copii), ar fi fost măcar de așteptat ca ratările estetice să se localizeze la niveluri mai subtile ale compoziției.
Mai ales că „Pelinul negru” revizitează atât copilăria autoarei, a cărei (anti)mitologie poetică s-a coagulat în decursul a peste un deceniu (v. antologia „Lomografii” – 2015), cât și perspectiva narativă infantilă valorificată pe larg în „Aventurile lui Arik”, în „Arik și mercenarii” ori în „Ferbonia”. Protagonista, Agustina Bulța, este a opta dintre cei doisprezece copii ai unei familii din nordul României (trimiterile fățișe sunt la Sângeorz-Băi, orașul natal al Ioanei Nicolaie), dezechilibrată de starea materială precară și, în special, de comportamentul abuziv al tatălui Damian, acar la CFR, apoi șomer, căruia nu i se poate opune o mamă casnică pe cât de ocrotitoare, pe atât de supusă și de neputincioasă. Încă din primele zile de viață, Agustina suportă efectele devastatoare ale meningitei („aprindere de creieri”), cauzată foarte probabil de impactul toxic al exploziei Centralei Atomonucleare din Cernobîl. Complexele stârnite de sentimentul că ar fi „handicapată”, atenuate o vreme de dragostea autentică a familiei (în special a mamei, a bunicilor din Măgura și a lui Sever, fratele precoce), se acutizează odată ce începe școala. Considerându-se că suferă de dislexie, disgrafie, discalculie și de alte asemenea disfuncționalități, copila rămâne repetentă ani la rând (vârsta de 10 ani o prinde încă în clasa întâi), așa încât este trimisă la Școala Specială din Buzău. Acolo, deși pare una dintre cele mai „normale” eleve, ea nu cunoaște o evoluție propriu-zisă, ba chiar experimentează noi și noi traume, nimicitoare pentru hipersensibilitatea născătoare de crize convulsive. „Pelinul negru” constituie tocmai „jurnalul” anilor de primară ai Agustinei: e ca și cum romanul din 2017 al Ioanei Nicolaie ar suplini incapacitatea fetiței de a se exprima în scris, anume ar pune cap la cap și ar descifra literele surprinzător de frumos „desenate”, dar care nu pot vreodată să formeze cuvinte.
Un demers temerar și provocator, nu-i vorbă, pe care, din păcate, autoarea „Cerului din burtă” nu reușește să-l gestioneze convingător, volumul lăsând de prea multe ori impresia că e semnat de un scriitor novice. Căci, oricât de uimitoare poate fi interioritatea/fantezia unui copil suferind, dispensa de creativitate perceptivă și expresivă pe care Ioana Nicolaie i-o acordă protagonistei contrariază constant. Fetița de 7-12 ani, care se raportează la lume exclusiv prin filtrele simbolice ale unor basme precum „Capra cu trei iezi” și „Lebedele”, care se definește în funcție de cele două păpuși ce au acompaniat-o în primii trei ani de viață, Druga („cheală și cusută din cârpe”, „urâta cu spume”), respectiv Tutuana („subțire, cu o rochie de prințesă, de un roz minunat” și cu „pantofiori cusuți cu aur”), este pusă, uneori, să se „psihanalizeze”: „[…] iată ce-am ajuns, o drugă, că dacă nu mi-aș fi lăsat păpușa acolo, la Măgura, nu cred că m-aș fi făcut grămada asta de cârpe. Cred că de la dor mi se trage. Uite că m-am umplut încetul cu încetul de ea, de rochița de râze, de capul neted, cu doar câteva fire de ață în loc de păr”; „Încep să mă rotesc, până am o rochie roșie, scânteietoare. Și conduri de argint, sau poate chiar de aur, așa cum merită tutuanele”; „Pielea mea de drugă cheală se închide cu zgomot”. Alteori, Agustina poetizează: „Omătul s-a înmuiat […], s-a făcut pestriț și acum se scurge în spatele fumului de țigară”; „Numai cerul e nespus de fierbinte, ne țese în el, niște surori din urzici care n-o să fie despărțite niciodată”. Dar cel mai adesea, copila deconspiră melodramatic durerea și cruzimea pe care naivitatea/candoarea se străduiește inutil să le camufleze. Din securea cu care tatăl, într-un puseu de furie, ucide un cocoș picură „stropi mici, ca de burniță”, acoperind grădina și înfășurându-i „ca o năframă capul”. Moartea accidentală a pisicii îi produce reacții de autoflagelare: „Merg desculță, prin omăt, până la uliță. Frigul arde, cât de tare doare așa, când înghețul e singur cu tălpile mele, de nu mai am călcâie”. În alt loc, după ce e bătută, fiindcă Sever agitase un curcan din vecini, se refugiază în… ochii păsării: „Cât de catifelați erau și câtă liniște ascundeau ei. Mă puteam așeza înăuntru ca pe un leagăn. Așa că m-am cuibărit cu grijă, la adăpost, ce plăcut se făcuse soarele și cum prinsese mireasmă aerul de la lalele”. Altundeva, atunci când o colegă de școală e violată de băieții din clasele mai mari, „așchiile strigătului” o „nimeresc drept în frunte” și simte că face „spume de întuneric la gură și ele cresc tot mai mult, până acoperă totul, aerul, școala întreagă, brancardierii care o iau pe sus pe Nadina”. Și – cum anunțasem de la început – „Pelinul negru” oferă încă zeci (nu exagerez!) de exemple de acest tip.
La fel de factice este, cred, și rama narativă a romanului Ioanei Nicolaie. Povestea Agustinei nu câștigă mai nimic prin corelarea cu explozia de la Cernobîl. După cum prezentarea aerului drept cel mai bun prieten al protagonistei devine un laitmotiv manierist. În loc să confere reprezentativitate larg umană dramei, invocarea „pelinului negru” (numele dat de localnici norului radioactiv emanat din Ucraina) doar obligă la improvizații retorice care ambiguizează și mai mult perspectiva din care sunt relatate evenimentele: fiecare transcriere a informației istorice brute („În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea”) este urmată de precizări precum „Eu nu știu asta”, „Eu nu cunosc cuvântul Cernobîl”, „Dar eu, druga, nu am auzit încă de asta”, „Dar eu nu știu încă asta”, „Dar asta a fost demult, în altă viață, despre care eu încă nu am auzit aproape nimic” ș.a.
La finalul lecturii „Pelinului negru” rămâne, de aceea, senzația că subiectul proaspăt „nobelizat”, Cernobîlul, este invocat și inspiră titlul romanului nu din rațiuni literare, ci din unele ce țin mai degrabă de marketingul editorial. În schimb, încărcării (să nu-i spun „împovărării”) perspectivei infantile cu inflexiuni fals estetizante nu-i pot găsi chiar nicio justificare.