CULTURA ANTROPOLOGICĂ
Rubrica ARHIPELAGUL MUZEELOR
Odiseea Muzeului Literaturii
Virgil Ştefan Niţulescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 16 (572), 27 aprilie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-16-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura16_572_web.pdf
Ideea înființării unui muzeu al literaturii române, în Capitală, le-a aparținut lui Perpessicius și lui Mihai Beniuc. Muzeul a fost inaugurat la 1 iunie 1957, în fostul sediu al Muzeului „Toma Stelian”. Așa cum se știe, Muzeul „Toma Stelian” (deschis la șase ani după moartea marelui avocat al drepturilor națiunii române asupra Transilvaniei, adică, în 1931), realizat într-un palat construit după proiectele lui Ion D. Berindey, început în 1914, a fost desființat de regimul comunist, bunurile care au constituit colecția de artă „Toma Stelian” fiind transferate, în 1949, în clădirea fostului palat regal, unde au devenit nucleul colecției de artă românească a Muzeului Național. Inițial, fosta casă „Toma Stelian” a fost dată în administrare Uniunii Scriitorilor. Sub tutela acesteia, acolo a fost deschis Muzeul Literaturii, cu obiecte adunate încă din 1950, de la sărbătorirea centenarului nașterii lui Eminescu. Sediul era impropriu pentru noul muzeu, astfel încât, la insistențele lui Perpessicius, în 1967, acesta a fost mutat în casa „Scarlat Kretzulescu”, ridicată de vornicul Alexandru Villara, înainte de 1839. Am mai scris, în paginile acestei reviste, despre istoria acestei clădiri, fost sediu al Muzeului Româno-Rus. Nu voi relua, acum, întreaga discuție a contestabilei restituiri a acesteia către actualul său proprietar. Cert este că Muzeul Literaturii Române a funcționat în palatul din Bulevardul Dacia între 1967 și 2014, când, pe fondul unor dispute politicianiste din Consiliul General al Municipiului București, a fost evacuat și cazat, în regim de urgență, în niște spații din Casa Presei Libere. De-a lungul tuturor acestor ani, după moartea directorului fondator, Alexandru Oprea, Dan Petrescu, Ion Vartic, Alexandru Condeescu, Lucian Chișu și, acum, Ioan Cristescu s-au aflat la conducerea instituției. Muzeul a strâns peste 300.000 de bunuri culturale, dintre care unele sunt expuse în cele șase case memoriale aflate în administrarea instituției, pe teritoriul Bucureștilor. Eforturile noului manager și ale colegilor lui pentru protejarea patrimoniului excepțional al Muzeului au avut, până la urmă, câștig de cauză, astfel încât, recent, a fost inaugurat (cu mai puțin fast decât mi-aș fi dorit) noul sediu al expoziției permanente, într-o veche casă boierească (închiriată, de asemenea, de la un membru al familiei Sturdza) aflată în imediata apropiere a Bisericii Albe, de pe Calea Victoriei. Așteptăm, în curând, și deschiderea, pentru public, a celuilalt sediu, din Calea Griviței 64-66 (deocamdată, doar clădire administrativă și spațiu de depozitare), în care vor fi găzduite expozițiile temporare și vor fi organizate alte evenimente pentru public.
Revenind la expoziția permanentă amenajată în clădirea din strada Sibioara, aș remarca faptul că ea reușește să pună în valoare, atât cât este posibil, spațiul disponibil care, de altfel, este de trei ori mai mare decât cel din fostul sediu al Muzeului. Din păcate, clădirea are și neajunsuri: expoziția, desfășurată pe patru niveluri (subsol, parter, etaj și mansardă), nu dispune de facilități pentru persoane cu nevoi speciale, iar scările au dezavantajul de a fi destul de înguste. Totuși, în aceste condiții, în pofida fragmentării severe a spațiului, autorii concepției tematice (în frunte chiar cu Ioan Cristescu) au ales, în mod oportun, dezvoltarea parcursului muzeografic prin urmărirea unor mari teme: astfel, în vreme ce subsolul este rezervat întretăierii literaturii cu alte arte, parterul (de unde începe, în realitate, circuitul expozițional) este destinat poeziei, etajul este dedicat prozei, eseisticii, istoriei și criticii literare, iar mansarda este ocupată de exponatele din sfera dramaturgiei. În cadrul fiecărei teme este păstrat un criteriu cronologic, pentru a face accesibilă înțelegerea diacronică a fenomenelor. Panourile parietale sunt acompaniate de vitrine de centru, pe care se află amplasate și touch screen-urile menite să ofere publicului un plus de informație. Din păcate, îmi este greu să îmi imaginez mișcarea unor grupuri mari de vizitatori în spații atât de întortocheate, mai ales, dacă va fi vorba despre elevi. În aceste condiții, existența unui ghidaj specializat este esențială. Acest lucru este valabil și în cazul nevorbitorilor de română, pentru că, în mare majoritate, textele explicative nu sunt traduse în alte limbi. Știu, însă, că se caută soluții de rezolvare a acestei probleme, încă, în cursul acestui an.
Noua expoziție permanentă a Muzeului Național al Literaturii Române are un aer proaspăt, păstrându-se echilibrul între obiecte (originale sau facsimilate) și texte. Albul și griul care domină, coloristic, sălile expunerii sunt bine dozate, iar eclerajul este corect.
Din păcate, există, încă, mulți intelectuali, profesori și simpli iubitori de literatură română care nu au aflat de noul spațiu muzeal. Ar fi necesară o campanie susținută, din partea Primăriei Generale și a Muzeului, pentru a promova expoziția permanentă. La 1 iunie, Muzeul va împlini 60 de ani de când și-a deschis ușile pentru un public avid să citească. Sunt convins că acest public există și acum. El trebuie doar scos din rutina zilnică, pentru a veni să vadă un muzeu care, departe de a fi unul mortifiant, constituie, prin fiecare exponat, un îndemn la lectură, la imaginație.