CULTURA LITERARĂ
Rubrica ÎNTÂMPINĂRI
Metaistoria literaturii române postbelice
Cosmin Borza
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 17 (573), 4 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-17-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_573_17_2017.compressed.pdf
Ion Simuț, Literaturile române postbelice, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017
Este suficient doar bunul-simț al observației pentru a constata că, după 1989, Ion Simuț se remarcă drept protagonistul dezbaterilor majore despre literatura română postbelică. Într-o mai mare măsură, adeseori mai temeinic (căci mai lipsit de parti-pris-uri generaționiste ori de ipostazieri vanitoase) decât criticii, teoreticienii și istoricii literari care au deținut prim-planul instituțional/simbolic al câmpului cultural autohton, profesorul de la Literele orădene analizează, evaluează, periodizează, conceptualizează etc. toate (!) problematicile litigioase din postcomunism: canonul estetic, generația literară, revizuirile critice, literatura exilului, literatura basarabeană, literatura de sertar, dosarele de securitate, cenzura totalitară, proletcultismul/realismul socialist, colaboraționismul, subversivitatea și rezistența în timpul dictaturii, sistemul editorial și publicistic, tranziția la capitalism, societatea de consum, redefinirea criticii/istoriei literare.
Și totuși, cota constant onorabilă a studiilor lui Simuț nu le-a impus și ca repere de neocolit. „Cel din urmă” istoric literar autentic din România nu a devenit niciodată istoricul literar al literaturii române postbelice. Inclusiv din cauza fragmentarismului și a disparității contribuțiilor critice/istoriografice, ideile autorului „Incursiunilor în literatura actuală” au fost citite, dar nu întotdeauna și citate. După cum, criticul a beneficiat mereu de respectul breslei (fiind prezență activă la majoritatea dosarelor, anchetelor și meselor rotunde vizând sfera sa de preocupări), însă recunoașterea propriu-zisă l-a cam ocolit. Mai cu seamă conceptele care-i ancorează sistemul analitic – literatura oportunistă, evazionistă, subversivă, disidentă – au cunoscut subevaluări: fie au fost preluate tacit/abuziv, fie au fost substituite în absența postulării unei raportări/reformulări fățișe (ca și când nici nu ar fi existat).
O reacție de orgoliu era, de aceea, previzibilă. Ea vine în cea mai recentă carte a sa, „Literaturile române postbelice”. Volumul colecționează un fel de best of Ion Simuț, idei, concepte, cronici, eseuri, studii, răspândite în diverse reviste sau în cărți mai vechi, fiind recontextualizate și/sau actualizate de pe poziții preponderent polemice. Rezultă mai multe sistematizări/lămuriri necesare, dar și vulnerabilități atipice pentru universitarul cumpătat și conservator chiar și în cadrul celor mai aprinse înfruntări de opinii (excepțiile, care pot fi numărate pe degetele de la o mână, confirmă, desigur, regula).
Disponibilitatea combativă din „Literaturile române postbelice” este fertilă, mai întâi, pentru fundamentarea delimitărilor cronologice/temporale, în lipsa cărora panoramările epocilor de după cel de-al Doilea Război Mondial devin opace, chiar obtuze, simple sinteze neprofesioniste. Apelând la argumente factuale, extrase din scrierile unor istorici propriu-ziși (Vlad Georgescu, Florin Constantiniu, Dinu C. Giurescu ș.a.), deconstruind deci bornele excesiv simbolice, politizate sau literaturizante, Simuț explică mai concludent ca oricând de ce limita de început a postbelicului este 6 martie 1945 (nu 1944, 1947 sau 1948), de ce sintagma „literatură contemporană” ar trebui să caracterizeze mai degrabă etapa de după Revoluția din decembrie 1989, de ce jaloanele intermediare sunt decembrie 1947, martie 1953, martie 1965 și iulie 1971. Având acest fundal temporal bine configurat, autorul este îndreptățit să elucideze noi disocieri doar aparent marginale sau de nuanță: socialism dictatorial vs. comunism totalitar („nu putem vorbi de «România sub regimul comunist», nici de «literatura română sub comunism»” este una dintre sentințele „scandaloase” ale volumului); liberalizare vs. destindere; regim represiv vs. regim opresiv, destalinizare/naționalizare culturală vs. politică.
Tot pe baza unor argumentate reglaje istorice, ideologice, culturale/literare, Simuț își reafirmă valabilitatea conceptelor ce reflectă ori definesc metamorfozele literaturii române postbelice. Cele „patru literaturi” – oportunistă, evazionistă, subversivă, disidentă – sunt confruntate minuțios (uneori, repetitiv) cu alternativele terminologice apărute în anii din urmă și pe care autorul nu se sfiește să le considere apăsat inferioare operațional. Ba chiar, pe unele, profesorul orădean le expediază în seria confuziilor conceptuale. Când combate „literatura aservită” (formulă reciclată de Eugen Negrici de la M. Roller) ori „rezistența prin cultură” (ale cărei conotații vagi pot fi clarificate de literatura evazionistă, respectiv subversivă), când propune o sinonimie între realismul socialist și literatura oportunistă ori între „estetismul socialist” (teoretizat de Mircea Martin) și cea evazionistă, când disociază între disidența/oportunismul intelectuale și cele literare, când își exemplifică tipologiile prin microstudii de caz despre Mircea Dinescu, Nicolae Labiș, Paul Goma, Cercul literar de la Sibiu sau despre demnitatea scriitorului român, Ion Simuț convinge. Dacă exista vreun dubiu că oportunismul, evazionismul, subversivitatea și disidența literare nu ar fi suficient de bine fundamentate teoretic pentru a intra în programele universitare și din ciclul liceal ori pentru a structura viitoarele panorame critice dedicate perioadei, „Literaturile române postbelice” îl risipește.
În schimb, patosul polemic prea incisiv (repet, atipic lui Simuț) lasă suspendate sau supralicitează câteva tematici importante. De pildă, contrar definițiilor propuse în capitolele corespondente (abordare „din punctul de vedere al răspunsului politic, moral și estetic al scriitorului”), literatura oportunistă și cea evazionistă sunt detaliate aproape exclusiv printr-o focalizare „exterioară”, a puterii politice constrângătoare. De asemenea, distincția între evazionism și subversivitate prin dubletul ermetism-aluzie este destul de vulnerabilă, lăsând mult spațiu de manifestare interpretărilor strict subiective. Detalieri consistente ar necesita și tentativa din „Argument” de spargere a „literaturii naționale” în mai multe literaturi în funcție de seria „geografică, istorică, tipologică și politică” (fără o racordare la bibliografia internațională actuală, demersul seamănă cu o improvizație teoretică, ca și cum fiecare metodologie critică ar genera câte o literatură). Iar extinderea relevanței celor patru tipologii (oportunism, evazionism, subversivitate, disidență) la nivel internațional (p. 67) și dincolo de 1989 (din cauza „dictaturii pieței” care ar putea da „efecte asemănătoare” cu dictatura politică – pp. 441-446) rămâne, deocamdată, hazardată.
Final în mare măsură convingător al unui proiect teoretic întins pe mai bine de două decenii, volumul „Literaturile române postbelice” conține in nuce cel puțin încă două-trei studii incitante.