CULTURĂ ȘI SOCIETATE
Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA
Nevoia de bani
Monica Săvulescu Voudouri
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 20 (576), 25 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-20-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_576_20_2017.pdf
Matematicienii spun că nu este posibilă o creștere infinită într-un sistem închis. Ceea ce afirmă ei am aflat de la sociologi, care observă, la fel, că nu este posibilă dezvoltarea infinită a unei societăți în cadrul unor norme lipsite de flexibilitate, deci închise în tipare fixe. Și de la economiști, care constată și ei că este imposibilă o creștere infinită a indicilor economici, într-un sistem care nu-și adaptează continuu axele de referință. Sistemul închis poate fi geografic – considerarea unui punct de pe glob ca întreg și nu ca parte – sau statal – considerarea exhaustivă a indicilor unei clase sociale, într-o societate care de fapt este fracționată.
Citind despre marile bogății ale lumii concentrate în mâna unei infime proporții a membrilor societății, mi-am pus întrebarea cum se raportează deținătorii acestor bogății la propria lor viața. Fiindcă nici viața individuală nu este nimic altceva decât un sistem închis. Cu alte cuvinte, cum își poate imagina deținătorul unor sute de miliarde de dolari că se va putea bucura de aceşti bani într-un sistem închis – propria lui viață.
Specia umană are o durată de viață prestabilită. În „calculatorul” acestei specii, programul este în jur de 80-100 de ani. Întrebarea este cum pot fi cheltuite miliardele de dolari în cadrul acestui program de viață. Oricât am include aici și moștenitorii, totuși cheltuirea unei asemenea sume în doar câteva vieți, fie aceste cheltuieli de o maximă extravaganță, se dovedește o imposibilitate. Și atunci de ce această nevoie de bani? Nu este acapararea nemăsurată semnul unei patologii la nivelul speciei?
La întretăierea de bulevarde din dreptul hotelului Hilton din Atena, acolo unde circulația este bezmetică, alunecând cu ochii în patru printre mașini, ferindu-se din botul lor și tresărind la scrâșnetul roților, un emigrant african vindea… viori. Avea una într-o cutie în mână, pe care încerca s-o bage sub ochii șoferilor care opriseră la stop. Și altele două, în cutii deschise, legate miraculos pe spate. Viorile erau frumoase, de dimensiuni diferite. Nu știu cât erau de profesionale, nu știu cine le produsese, de unde le luase africanul, cine spera că va putea vinde viori la schimbarea culorii la semafoare. Ceea ce știu însă în mod sigur este că, pentru a se supune unei asemenea ineficiente acțiuni, africanul avea urgentă nevoie de bani. Proveniența viorilor era incertă. Poate erau viori de concert. Poate erau viori pentru lăutari. În orice caz însemnau muncă, însemnau pricepere, însemnau cheltuială de efort uman și de material. Cu cât s-ar fi putut oare vinde o asemenea vioară? Cât li s-ar fi putut cere șoferilor care, pentru negocieri, aveau disponibile doar câteva clipe? Ca să nu mai vorbim de pricepere, ca să nu mai vorbim de nevoia de achiziție.
Africanul sărea de colo-colo, slab, pirpiriu, ca un țânțar, se ferea din botul unei mașini, era claxonat strident de șoferul alteia, înjurat de cineva din spate, care voia s-o ia la dreapta, bușit de cel ce o lua spre stânga. El le arăta tuturor plin de elan cutia frumos lustruită a viorii pe care-o ținea în mână, făcea semne disperate încercând să se facă înțeles și arătând că avea sortimente la alegere, încă două viori pe spate. Cât putea cere pentru a le vinde? Cinci euro? Zece? Cert este că atât cât am stau eu la semafor, nimeni nu i-a aruncat vreo privire interesată. Și probabil nici după aceea. Omul n-a putut vinde nimic, sunt sigură. Doar să nu-i fi înșfăcat vreunul cutia și să fi apăsat pe pedală, lăsându-l cu ochii în zare, lucru care nu poate nici el ieși din calcul, la gradul nostru de bunăvoință față de cel disperat. Fiindcă în mod sigur omul nostru cu viorile era disperat. Omul nostru cu viorile acceptase o muncă fără nicio speranță, fiindcă lui îi era foame. El avea nevoie de acei 5-10 euro, ca de o gură de aer. Și probabil, dacă ar fi avut ce mânca în ziua respectivă, nu s-ar fi umilit într-o acțiune fără șanse, în care probabil fusese împins. Orice scenariu este posibil la baza acestei povești. Probabil că cineva spărsese un magazin de instrumente muzicale. Furase viorile. Și voia să-și fructifice furtul. Fie și pentru câțiva bănuți, pentru a-și pierde urma.
Emigrantul african era veriga de tranziție ideală. În primul rând, fiindcă lui îi era foame. Ca atare nevoia lui de bani era stringentă. Și ea se reducea la o sumă minimă, un euro, pentru a-și cumpăra de la colț o brânzoaică. Apoi, pentru că la un control polițienesc, negrul era vulnerabil. Orice anchetă ar fi pornit de la faptul că el și nu un altul dăduse lovitura la magazinul de instrumente. Până să explice el cum, unde, cine, când, în limba lui de neînțeles, se trezea cu cătușe la mâini. N-ar fi fost primul, n-ar fi fost ultimul caz. Foamea nu intră în circumstanțele atenuante. Pentru foame nu e nimeni iertat. După cum nimeni nu-și pune nici întrebarea de ce într-o viață de om – deci un sistem închis – unul are nevoie, pentru a nu muri ca un câine pe drum, de o brânzoaică de-un euro, lucru pentru care își poate pierde libertatea, iar altul are nevoie de sute de miliarde. Fapt pentru care nu numai că nu este suspectat, dar este chiar venerat și pus în fruntea bucatelor. Deși statutul lui este aberant și împotriva reglementărilor biologice ale speciei umane, care spune că într-un sistem închis – o viață de om – oricât de nesăbuite ar fi cheltuielile, ele nu pot depăși o anume sumă.