CULTURA LITERARĂ
Ceremonia ceaiului și demnitatea vieții
Rodica Grigore
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 21 (577), 1 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-21-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura577.compressed.pdf
Kenichi Yamamoto, Enigma Rikyū. Traducere, note, glosar și anexă de Flavius Florea, Editura Humanitas Fiction, București, 2016
„Lecția pe care voise să i-o dea era că nu poți face universul să se miște după cum îți trăsnește ție! Ceea ce punea lumea în mișcare nu erau doar puterea militară și banii. Lucrurile frumoase aveau și ele forța lor, capabilă să cutremure universul”. Cel care a plănuit această lecție estetică este Sen no Rikyū, maestrul incontestabil de ceai al Japoniei. Numai că, în loc să tragă învățămintele necesare, Toyotomi Hideyoshi, stăpânul convins că întreaga lume există doar ca să-i facă lui pe plac, îi ordonă maestrului să se sinucidă – ceea ce se va și întâmpla.
Arta detaliului
De la aceste date pornește scriitorul nipon Kenichi Yamamoto (1956-2014) în romanul „Enigma Rikyū”. Publicat inițial în foileton (între 2006 și 2008), apoi în formă definitivă în anul 2009 și devenit rapid bestseller în Japonia, tradus în numeroase limbi și excelent ecranizat în regia lui Mitsutoshi Tanaka (în 2013), textul acesta uluiește și cucerește deopotrivă. Traducerea românească (superbă!) e semnată de Flavius Florea, cel care a realizat și notele, glosarul și anexa, fără de care înțelegerea acestei creații ar fi foarte dificilă pentru cititorul mai puțin obișnuit cu elementele esteticii (ori istoriei) nipone.
Pe de o parte, cititorii avizi de întâmplări nemaipomenite (pe care sperau să le găsească într-un roman a cărui acțiune este plasată în secolul al XVI-lea, în lumea samurailor) vor fi dezamăgiți. Da, este și un roman în care apar samurai și în care unele dintre faptele relatate țin de vitejia, dar și de cruzimea acestora. Însă esențialul e în cu totul altă parte. Căci, în locul unei acțiuni palpitante, Yamamoto oferă o narațiune austeră, plină de detalii, însă lipsită de evenimente în cascadă, relatând cu răbdare (dar punând nu o dată la încercare răbdarea cititorului grăbit…) întâlniri ale maeștrilor de ceai cu discipolii lor, aranjamente florale, obiecte ale ceremoniei ceaiului – unde, se știe, fiecare element primește nebănuite semnificații. Cu toate acestea, cartea de față nu rămâne strict pe tărâmul prozei de atmosferă, câtă vreme accentele de veritabil thriller nu lipsesc, suspansul este menținut cu grijă, iar răsturnările de situație sunt și ele prezente. Dar, încă o dată, esențialul ține de sugestie și de o artă a detaliului pe care autorul demonstrează că a deprins-o perfect de la marii săi înaintași.
Maeștri și discipoli
Între aceștia, în primul rând, Yasushi Inoue, marele maestru discret al prozei japoneze moderne, care, în romanul „Maestrul de ceai”, a tratat aceeași istorie a incredibilului Sen no Rikyū. Un adevărat personaj în epocă! Nu numai datorită priceperii sale într-ale ceremoniei ceaiului, ci și pentru arta de a trăi altfel decât puternicii zilei și de a crede mereu în adevărul estetic, singurul în fața căruia și-a plecat vreodată fruntea.
Iar dacă, în linii generale, povestea pe care o descoperim în „Enigma Rikyū” este asemănătoare cu cea din „Maestrul de ceai”, diferența specifică, întotdeauna căutată de către Yamamoto, constă în primul rând într-o cronologie inversă sub semnul căreia își pune textul. Astfel, cartea începe cu prezentarea orelor ce precedă sinuciderea lui Rikyū, iar apoi, capitol după capitol, ne întoarcem în timp, scriitorul realizând o rememorare centrată pe acțiunile și atitudinile (chiar punctele de vedere) ale personajelor din jurul lui Rikyū. Toate cu scopul de a descoperi, în cele din urmă, marele secret al maestrului de ceai. Iar finalul, ultimul capitol al romanului, revine în prezentul tragicei morți a curajosului estet, prezentând reacțiile – și alegerile… – lui Sōon, ultima sa soție, imediat după ce acesta se stinge. Sōon nu este însă singurul personaj feminin din paginile acestei cărți. Căci, spre deosebire de textul lui Inoue, unde cititorul întâlnea o umanitate de-a dreptul hieratică și prin excelență masculină, preocupat exclusiv de filosofia zen și de sensurile ascunse ale ceremoniei ceaiului, aici sunt prezente mai multe femei, dintre care una este cu adevărat tulburătoare. Iar dacă cititorul nu o poate uita pe frumoasa, nobila, delicata și unica Yang Guifei din Goryeo, este evident că nici Rikyū nu poate (nu are cum!) să o uite. Chiar dacă întâlnirea lor s-a produs pe când amândoi aveau doar nouăsprezece ani, iar Rikyū se va sinucide la șaptezeci…
O floare care durează o zi și o iubire care durează o viață
Cartea lui Yamamoto este, apoi, spre deosebire de textul prin excelență simbolic și meditativ al lui Inoue, și un foarte bine realizat roman istoric, în care autorul demonstrează un efort de documentare extraordinar, cititorul putând realmente recompune o întreagă epocă, în datele sale majore, prin intermediul acestei lecturi. Pare că scriitorului nu-i scapă nimic, el punctând perfect etapele războaielor interne de pe teritoriul Japoniei, înainte de victoria lui Hideyoshi, care va duce la unificarea statului (nu o dată folosindu-se de ajutorul strategic venit din partea lui Rikyū!), dar și relațiile japonezilor cu coreenii, chinezii sau europenii. Însă niciodată textul nu devine cronică aridă, arta amănuntului salvând ansamblul și ducând totul în plan simbolic. Căci, dacă romanul descrie cu minuțiozitate marile orașe nipone de secol XVI (mai ales Kyoto) sau arhitectura reședințelor shogunilor (în primul rând castelul Jurakutei), nimic nu e ostentativ, iar enumerarea și venerarea obiectelor ceremoniei ceaiului sunt de o expresivitate extraordinară.
„Enigma Rikyū” este însă și un extraordinar roman de dragoste, poate mai precis spus despre dragoste și nu de dragoste propriu-zis. Căci Rikyū și preafrumoasa Yang Guifei se iubesc mai presus de cuvintele obișnuite, comunicând prin limbajul florilor și al poeziei. „Floarea de mukuge trăiește doar o zi, dar e de la sine plină de glorie”, îi spune fata. Iar acesta poate fi mottoul poveștii lor tragice de dragoste: ea moare (de mâna lui Rikyū!) pentru a-și salva onoarea chiar cu prețul vieții. Iar el își duce viața, începând din acea clipă, doar cu gândul la ea, săvârșind ceremonia ceaiului de fiecare dată numai pentru ea și alegând, finalmente, sinuciderea rituală pentru a nu abdica de la propriile principii nici chiar în fața deciziilor (nedrepte!) ale unui conducător despotic, ca să-i poată spune celei de-a pururea mult iubite, pe deasupra cuvintelor, că, și după ani de zile, el e convins, asemenea ei, că orice floare, chiar dacă trăiește doar o zi, poate rămâne plină de glorie.