CULTURĂ ȘI SOCIETATE
Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA
Pregătirea psihologică
Monica Săvulescu Voudouri
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 23 (579), 15 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-23-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_23_2017.compressed.pdf
Deschizi dimineața televizorul și mai afli despre un atac terorist. Apoi intri să-ți faci dușul, îți bei cafeaua și te pregătești să ieși pe ușă, să-ți vezi de treburi. Nu mai ai răbdare să-i asculți pe șefii altor state trimițând condoleanțe din inimă, nu mai ai răbdare să-i asculți pe șefii statului în cauză spunând că lor nu le e frică. Și îndemnându-i, desigur, și pe cei care își pierd vremea și îi ascultă să susțină aceeași inepție. Ne-am obișnuit, deci, cu răul. Din punct de vedere psihologic, suntem pregătiți pentru orice. Ni s-a administrat picătura chinezească. Azi aici, mâine dincolo, atâția morți, atâția răniți, atâția omorâți la fața locului, înainte de-a se vedea ce și cum, de ce și în ce scop. Ieri. Și alaltăieri. Și înainte cu o săptămână. Deci, ce să ne mai mirăm că și astăzi?
Mai mult chiar, facem din crimă serbare. Sau, mă rog, împotriva crimei. Oricum ar fi s-o luăm, ideea este să ne distrăm bine. Și, poate, să adunăm și niște bani. Convinși fiind că putem cu bani să cumpărăm totul. Bani adunați on-line. Peste 300 de mii, spun cei care au acces să-i numere. Bani pentru victime. Pentru cei care au rămas fără ochi, să-și cumpere vederea, pentru cei care au rămas fără mâini și picioare, să-și cumpere protezele, pentru cei care nu mai au ficat, nu mai au rinichi, nu mai au stomacuri. Dar pentru cei care nu mai sunt? Ce pot să-și cumpere cu banii obținuți dintr-o mare distracție părinții care și-au pierdut copiii? Sau soții care și-au pierdut partenerii? Sau copiii care și-au pierdut pentru totdeauna părinții?
Ideea asta, de a aduna bani prin concerte la doar câteva zile de la un masacru, vine, desigur, și din faptul că, la ora actuală, lumea are talent. Toată lumea are talent. Toți tinerii, fără excepție. Și românii, și englezii, și americanii. În Franța, nu mai poți deschide televizorul fără să vezi că încă un adolescent, după cel de ieri și după cel de alaltăieri, are talent.
În fiecare săptămână adolescenții au prilejul să-și împrospăteze modelul social. Toți vor să fie asemenea vedetei. Părinții să se abțină. Fiindcă odrasla vrea tricou cu numele adorat, vrea pantofi ca ai adoratului sau ai adoratei, vrea ghiozdan cu chipul lui sau al ei. Așa cum are și colegul, și colegul colegului, și toți colegii, și toți copiii din familie, și toți dintr-un neam. Nu ești ca aceia din turmă? N-ai nici o valoare. De ani buni profesorii se plâng că la școală aproape nimeni, în nicio țară, în nicio limbă, din marea masă a tinerilor, nu mai știe ortografie. Din proprie experiență știu că, într-un mare număr de țări, istoria a devenit în școli studiu facultativ. Și chiar și în aceste condiții, peste anii și secolele care nu mai convin politicii actuale se trece de parcă n-ar fi fost. Tineretul anilor de pace, tineretul crescut cu îngăduință economică, are talent. Mai ales la cântat. Idealul tânărului zilelor noastre este să fie gurist. Și să adune în jurul lui și al aparatelor cu care poate să-ți spargă urechile miile de „fani”. Entertainment-ul este ocupația de bază. Și party-urile. De la vârsta de cinci ani, dacă nu i-ai făcut copilului tău un party, ești scos din rândul lumii.
S-ar putea să nu fie nimic rău în această tendință spre veselie. Nu sunt în măsură să judec. Însă pot să mă mir. Ideea că după un atentat se organizează un concert mi se pare un sacrilegiu. Ideea că fetișoara la al cărei concert au murit atâția oameni nu are minima reculegere și nu-și pune nicio întrebare existențială mă cutremură. Miile de „fani” care se adună într-o arenă doar la câteva zile de la măcel să se zbânțuie, dând din mâini și din picioare într-un extaz colectiv, cântând și dansând până la uitarea de sine, mi se par ireali. Desigur, pentru a putea începe spectacolul, s-a ținut și un minut de reculegere. Nu știu cu câtă mângâiere s-au ales după acel minut cei cu un doliu proaspăt în familie. Veselia care a început însă după acest moment cred că nu le-a vindecat rana. Nici banii, pentru care, chipurile, s-a luat acesta discutabilă inițiativă. Cu câte lire poate fi răscumpărată o moarte? Faptul că socotim totul în bani dovedește imensa degradare a speciei. Pisica sau câinele, ca să vorbim doar de animalele apropiate nouă, nu se opresc din jelirea puiului mort dacă îi întindem un pește sau un os baban. De unde atunci ideea că banii pot consola pe cel îndoliat?
Inițiativa acestui concert al Arianei Grande mi se pare o provocare. O dovadă că nu înțelegem de fapt nimic, din nimic. La noi, în Europa, mor aproape săptămânal oameni în atentate. În Siria, mor în fiecare oră oameni, nimeni nu mai înțelege de ce. La fel ca în alte multe părți de pe glob. În Irak? În Afganistan? Păi ne-am cam plictisit să aflăm de la televizor că de atâția ani, acolo se moare în fiecare zi, în fiecare oră. În fiecare clipă. Știe tineretul, adunat cu miile să se zbânțuie la un concert, chipurile, de doliu, de ce se moare prin alte părți? Are el minimele cunoștințe despre ce se întâmplă pe lume și mai ales de ce se întâmplă?
Speriate de pierderile uriașe din cel de-al Doilea Război Mondial, unele țări s-au înarmat cu bomba atomică. Și s-au considerat apărate de orice pericol. Ce facem însă acum, când lupta se dă cu lama cuțitului? Vom interzice cuțitele? Cine și când va găsi o soluție pentru problemele lumii contemporane, probleme care îi vizează și probabil îi vor viza și în continuare pe tinerii acestei generații de „fani”?