CULTURA ISTORIEI
Rubrica ELOGIU LATINITĂȚII
„Românii sunt o seminție italică”
Ioan-Aurel Pop
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 23 (579), 15 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-23-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_23_2017.compressed.pdf
Autorii sași și maghiari erau străini, dar nu de tot, fiindcă trăiau cu românii viața de fiecare zi, iar unii dintre ei cunoșteau chiar limba română.
Georg Reicherstorffer (circa 1495 – după 1554) a fost un învățat sas din regiunea Sibiului (Biertan), secretar al reginei Maria a Ungariei, sora lui Ferdinand de Habsburg, secretar al lui Ferdinand însuși, trecut apoi în serviciul lui Ioan Zapolya. În „Chorographia Moldovei” scrie că țara de la răsărit de Carpați este numită Țara Românească. Reia teoria lui Enea Silvio Piccolomini despre generalul Flaccus care ar fi dat numele de Valahia. „Această părere este întărită de faptul că vorbirea romană mai dăinuie încă la acest neam, dar atât de alterată întru toate, încât abia ar mai putea fi înțeleasă de un roman. Așadar, românii sunt o seminție italică ce se trage, după cum zic ei, din vechii romani, despre care se spune în istorie că au fost aduși în Dacia de împăratul Traian; dar care, fără îndoială, au alunecat cu totul spre obiceiurile geților și astăzi nu mai păstrează nimic din străvechea lor origine și din dovezile trecutului, în afară de limba părintească, foarte primitivă și alterată”. În „Chorographia Transilvaniei”, același autor scrie: „Că seminția originară a acestei națiuni a plecat din Italia o arată clar limba «lor», numele pe care ei l-au primit de la sarmați (poloni)…”. Deși îi auzise pe români vorbind, Reicherstorffer nu aduce noutăți în privința limbii române, ci preferă – după moda vremii – să citeze din autorități, din voci consacrate.
Johannes Lebel (cca. 1490 – 1566), părintele istoriografiei săsești, scrie „cântecul istoric” „De oppido Thalmus” („Despre târgul Tălmaciu”), în 1542, redactat din nou în 1559 (publicat de Johann Seivert, la Sibiu, abia în 1779). Românii sunt, pentru el, urmașii coloniștilor italieni aduși de Traian. El traduce corect etnonimul „Valachus” prin „italian roman”. Spune că acesta, adică „Valachus”, este numele dat de străini românilor, fiindcă aceștia își zic lor înșiși „Rumuini” („Idcirco vulgariter Rumuini sunt appellati”). Lebel a cunoscut desigur și limba românilor pe care o declară „limba romană”. El afirmă descendența romană a românilor, latinitatea limbii lor și romanitatea numelui lor din surse locale proprii, din cunoaștere nemijlocită, din mediul săsesc. Este vorba despre o teorie de contact, fiindcă sașii îi cunoșteau direct pe români.
Sasul Gaspar Helth (Heltai) din Cisnădie, stabilit la Cluj (unde a și murit în jurul anului 1579), zice că, înainte de germanici și de unguri (huni), Transilvania a fost locuită de romani, din care au rămas valahii care se numesc pe sine români („Románusok”). Tot ca atunci (1579), Leonhard Uncius, poetul laureat al curții Ștefan Bathory, arăta că la curtea princiară a Transilvaniei se discuta despre originea romană a românilor.
Anton Verancsics sau Verantio (1504-1573), dalmat, de fapt croat maghiarizat, cu studii la Padova, prepozit al capitalului Transilvaniei, secretar regal, episcop de Pécs, episcop de Alba Iulia, ajunge la cele mai înalte demnități, precum cea de arhiepiscop de Strigoniu, vicerege al Ungariei habsburgice și cardinal. I-a cunoscut direct pe români și a scris despre ei bazat mai mult pe experiența personală decât pe scrierile umaniștilor: „Valahii își trag originea de la romani… Lăsând la o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai și cu același înțeles ca în limba latină și în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă știe să vorbească pe limba lor valahă spun: Oare știi romana?, sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: Dacă este roman?” („Interrogantes, quampiam, an sciret Valacchice: scisne, inquunt Romane? et an Valachus esset: num Romanus sit? quaerunt”). Verancsics spune că termenul de „vlah” are origine slavă și înseamnă deopotrivă român și italian, ceea ce este încă o dovadă a latinității românilor. Nu este de acord cu proveniența lui vlah din numele presupusului general Flaccus, ci spune că românii sunt romanici prin trecutul Daciei romane, prin limbă și prin nume. Este unul dintre numeroșii autori care atestă felul cum se numeau pe sine românii în secolul al XVI-lea: „Valahii, care se numesc pe sine romani” („Valacchi, qui se Romanos nominant”). Firește că valahii nu se numeau atunci romani, ci români, dar asemănarea era izbitoare pentru oricare cunoscător, iar posibilitatea redării etnonimului intern în latinește este doar prin forma „Romanus”.
Wolfgang Kowachoczy (circa 1540-1594), cancelarul lui Ștefan Báthory, a lăsat o scriere de actualitate politică („De administratione Transylvaniae Dialogus…”, Cluj, 1584), spune, în forma dialogului dintre persoane fictive, că valahii, care se dădeau drept romani în mod obișnuit, erau urmașii romanilor, în vreme ce limba românilor ar fi mai aproape de latină decât italiana. În acest dialog, personajul Philodacus îi apără pe români (numele personajului se traduce prin „Iubitorul de daci”, românii fiind denumiți astfel – adică daci – în acord cu maniera autorilor umaniști de a arhaiza etnonimele și toponimele), iar Eubolus îi defăimează. Szamosközi István, maghiar transilvănean, cu numele latinizat Stephanus Zamosius (cca. 1565-1612), în ale sale „Analecta lapidum…”, scrie că românii sunt urmașii romanilor (colonia romanilor s-a transformat în neamul românilor), că această descendență e atestată de limba lor, desprinsă din latină, la fel ca limbile italiană, spaniolă și franceză: „Vechea limbă latină s-a topit în patru dialecte speciale și foarte deosebite, în italiană, franceză, spaniolă, română, în care urmele unicei limbi latine strălucesc drept dovezi indubitabile”. El mai adaugă că românii se numesc pe sine romani („Quin etiam sese adhuc Romanos appellant”). După impunerea stăpânirii principelui român Mihai Viteazul asupra Transilvaniei, opinia lui Zamosius – profund afectat de marile evenimente de atunci – se schimbă, iar admirația față de români este înlocuită cu ura. Acum el spune că nu romanii (retrași la sud de Dunăre în secolul al III-lea al erei creștine), ci dacii romanizați, trăitori vreme de două secole sub jugul romanilor, au păstrat limba latină, care s-a transformat apoi în română. Această teorie, în fond, nu este foarte departe de realitate, dar, pentru umanistul afectat de stăpânirea românească din Transilvania anilor 1599-1600, ea are un tâlc aparte: românii nu trebuie să fie urmașii nobililor și civilizaților romani, ci ai barbarilor daci, fie ei și romanizați.