Adrian Șoaită face un amplu rezumat al intervenției lui Yuval Noah Harari la Davos:
Harari recurge la o comparație riscantă, dar analitic utilă: efectul AI-ului va fi similar (structural, nu moral) cu cel al imigrației. Ambele fenomene aduc competențe și beneficii, dar generează anxietăți legate de identitate și control. AI-ul devine un „actor nou” omniprezent, mai rapid și mai ieftin decât forța de muncă umană, dar greu de reglementat și opac în funcționare. Această omniprezență provoacă neliniște și resentiment, chiar și atunci când eficiența este evidentă.
Textul integral:
La Davos 2026, Yuval Noah Harari a formulat o teză incomodă: inteligența artificială nu reprezintă doar o inovație tehnologică, ci o criză a identității și a instituțiilor fondate pe limbaj.
Timp de milenii, omul s-a definit prin capacitatea de a gândi, explica și crea sens prin narațiuni. Chiar și atunci când mașinile au preluat munca fizică, activitatea cognitivă a rămas miezul valorii umane. AI-ul schimbă acest echilibru: pentru prima dată apare o entitate non-umană capabilă să opereze limbajul la un nivel comparabil sau superior performanței umane: poate scrie, interpreta, argumenta și decide.
Apare carevasăzică o întrebare radicală: dacă gândirea nu mai este exclusiv umană, ce mai definește valoarea noastră? Harari anticipează producerea unor categorii largi de populații care nu se vor simți doar marginalizate economic, ci inutile existențial. Pierderea statutului simbolic poate fi mai destabilizatoare decât sărăcia materială.
Harari recurge la o comparație riscantă, dar analitic utilă: efectul AI-ului va fi similar (structural, nu moral) cu cel al imigrației. Ambele fenomene aduc competențe și beneficii, dar generează anxietăți legate de identitate și control. AI-ul devine un „actor nou” omniprezent, mai rapid și mai ieftin decât forța de muncă umană, dar greu de reglementat și opac în funcționare. Această omniprezență provoacă neliniște și resentiment, chiar și atunci când eficiența este evidentă.
Al doilea palier al argumentației privește natura instituțiilor moderne: statul, justiția, educația, religia, presa sau sistemele financiare nu sunt structuri materiale, ci construcții simbolice menținute prin texte, legi, contracte, narațiuni. O lege este un text acceptat colectiv. O universitate funcționează printr-un ansamblu de programe, evaluări și diplome. Religiile scripturale trăiesc prin interpretarea textelor sacre.
Până recent, doar oamenii puteau opera aceste sisteme la scară. AI-ul schimbă această regulă: poate citi milioane de documente, detecta tipare invizibile minții umane și produce texte coerente, persuasive și adaptate contextului, fără oboseală sau limitări cognitive. Instituțiile nu sunt „cucerite”, ci externalizate către sisteme care par mai eficiente.
În justiție, AI-ul poate analiza spețe și anticipa hotărâri. În administrație, gestionează și modelează limbajul birocratic care reglementează accesul la drepturi. În educație, poate explica și evalua mai eficient decât mulți profesori, erodând autoritatea simbolică a instituției. În religie, apare o ruptură subtilă: „cel care cunoaște cel mai bine textul” nu mai este om. Chiar dacă credința persistă, autoritatea interpretării se fragmentează.
În spațiul public, jurnalismul și dezbaterea democratică (construite din narațiuni) pot fi modelate algoritmic: AI-ul generează știri, adaptează discursuri pentru publicuri diferite (pluralul cuvântului ”public” este folosit în advertising, nu este o greșeală de gramatică) este și amplifică emoții fără cenzură vizibilă. Este suficient ca fluxul de limbaj să fie optimizat pentru ca percepția realității să fie remodelată.
Harari subliniază că această transformare nu se produce prin forță, ci prin eficiență. Oamenii ajung să se bazeze pe sisteme pe care nu le mai înțeleg, iar în momentul în care limbajul instituțiilor devine opac și automatizat, controlul real se deplasează. Problema nu constă în presupuse „intenții” ale AI-ului, ci în pierderea capacității societăților de a negocia sensul.