Adrian Șoaită a publicat pe pagina sa socială o sinteză a reacțiilor provocate de primul solist AI care a fost lansat în muzica românească.
Să analizăm puțin balamucul creat în jurul „artistei” AI Lolita Cercel.
Carevasăzică a apărut Lolita Cercel, o „artistă” generată cu AI. A ajuns pe radio. Și poc, s-a declanșat apocalipsa morală. Nu pentru că muzica e proastă (asta nimeni nu spune clar), ci pentru că „nu e real”, „nu e corect“, „nu e etic”.
Vlad Craioveanu pune întrebarea corect: ce te-ar deranja mai tare pe radio, o piesă proastă de la o casă de discuri „serioasă” sau o piesă bună făcută cu AI? Pentru că radio-ul nu e un altar al autenticității. E un filtru pragmatic. Difuzează ce funcționează. Și tocmai asta sperie: că AI-ul nu mai cere voie, nu mai negociază cu gatekeeperi, nu mai așteaptă validare de la sistemul privilegiat.
Dezbaterea (foarte bine documentată în articolul recent de pe Scena9) arată un spectru clar de poziții. Publicul general e în mare parte entuziasmat: „o ascult mai tot timpul”, „are pasiune în voce”, „balsam pentru inimă”. Comentariile de pe TikTok și postările de pe canale TV (Antena 1, Pro TV, Gândul) prezintă fenomenul ca pozitiv, iar unele radiouri invită publicul să își spună părerea într-un ton curios, nu ostil. Pentru mulți, faptul că e AI pur și simplu nu contează dacă emoția e acolo. Tom, creatorul proiectului, subliniază că versurile nu sunt generate de AI, ci scrise de el, AI-ul e doar instrumentul care amplifică ideile umane.
Dar reacțiile din industrie sunt mult mai aspre. Paulina spune direct: „Mi se pare că ne îndepărtăm de suflet și ni se ia și ultimul lucru care ne face umani, arta. Este trist pentru artiștii independenți care se zbat să facă totul de la zero.” Alexandra Belibou, conferențiar universitar, explică riscul: „Rolul compozitorului nu mai e un autor în sens deplin, ci mai degrabă un curator.” DJ Mă-ta vine cu un rant furios. Bazar de muzică o blochează pe Lolita. Gestul e explicit: refuzul de a valida sistemul.
Paul Breazu (Arhiva de Sunet) spune însă ceva esențial: „În fond, diferențele între intențiile industriei AI și ale industriei muzicale nu sunt neapărat diferite, chiar dacă uneltele pot fi.” Iar Ștefan Tiron descrie perfect bizareria momentului: „Trăim o apocalipsă «hialuronică». E deranjantă perfecțiunea în contentul generat cu IA. Chiar și când mimează erori umane, rezultatul dă cu straniu.”
Cazul Lolita ridică însă o întrebare și mai incomodă decât autenticitatea: ce se întâmplă când AI-ul automatizează apropierea culturală? Pentru activista romă Alexandra Fin, proiectul „reprezintă o exploatare și instrumentalizare a culturii rome. Este profund inuman ca o identitate marginalizată să fie folosită pentru a genera profit printr-un artist virtual. Artiștii romi sunt tratați ca inferiori, în timp ce o identitate romă virtuală devine apreciată și profitabilă.” Bogdan Burdușel merge mai departe: „Românii iubesc muzica romă, dar nu-i plac pe romi. O artistă AI e soluția perfectă. Cântă ce vrem, nu deranjează, nu ne obligă să ne gândim la realitatea romilor din România, nu vorbește despre rasism.”
Tom se apără: „Lolita e o celebrare a acestei culturi, nu o caricatură.” Aici tehnologia face transparentă ipocrizia: când industria „tradițională” exploata cultura romă, puteam măcar să ne prefacem că e complex. Acum, când un algoritm face același lucru, devine brusc sacrilegiu.
Un artist cu identitate, voce recognoscibilă, ceva de spus, nu poate fi înlocuit de un algoritm. Cine se teme cu adevărat? Mediocritatea protejată. Cea care a supraviețuit nu prin talent, ci prin acces controlat, prin „cunoștințe”, prin faptul că a fost lăsată să existe. Și mai e ceva: AI-ul taie realitatea murdară pe care industria a preferat-o sub preș. De acum, multe fete cu talent nu vor mai fi nevoite să facă „compromisuri”, să zâmbească cui trebuie, să suporte condiționări toxice. AI-ul nu cere favoruri. Nu confundă talentul cu disponibilitatea (Vlad Craioveanu).
Dacă o piesă te deranjează nu pentru că e proastă, ci pentru că „nu ar fi trebuit să ajungă acolo”, problema nu e piesa. E doar frica ta că sistemul pe care l-ai stapânit tocmai a devenit irelevant, zice el.
| articol de Adrian Șoaită | sursa: https://www.facebook.com/adrian.soaita |
reprodus prin amabilitatea autorului
vezi și: articolul lui Vlad Craioveanu
Pe aceeași rețea socială, Octavian Diaconescu are mai multe intervenții dedicate muzicii AI și reacțiilor la aceasta: „Aproape toți DJ explică muzicienilor cum AI-ul nu știe să facă muzică bună că e prea curată și nu are referințe istorice. Observ că sunt din ce în ce mai mulți care insistă să se facă de râs public.” El observă că, dincolo de reacțiile emoționale ale celor din industrie, muzica AI aduce noi standarde de creație în armonie și secvențe ritmice, imposibil de creat sau de reprodus de către interpreți umani.
Tot el concluzionează: „Muzicienii sunt întotdeauna primii loviți de tehnologie. Întotdeauna. E un fapt istoric. Vă reamintesc doar apariția pianelor automate (self-playing piano) în 1895 practic a măturat pe jos cu școlile de pianiști. Nu mai discut de zecile de inovații care au scos muzicienii din joc în ultimul secol.”