Arheologul Cătălin Delmo Stănculescu a făcut o sinteză bogat ilustrată a modului în care filmele hollywoodiene (dar și animații sau jocuri video) și-au imaginat-o pe Elena din Troya de-a lungul timpului, în 100 de ani de producții cu această temă.
În literatura antică (de la Homer la Euripide), frumusețea Elenei nu era descrisă prin trăsături fizice exacte, ci prin efectul ei devastator: era o forță a naturii, un dar și un blestem divin deopotrivă. Când cinematografia a preluat mitul, a trebuit să materializeze un ideal abstract. Decenii la rând, Hollywood-ul a mizat pe o rețetă eurocentrică standard: ten de porțelan, păr blond sau castaniu deschis și o grație clasică — de la Rossana Podesta în anii ’50 până la Diane Kruger în 2004. Alegerea a fost întotdeauna bazată pur pe un vizual considerat „universal atragător” pentru publicul epocii respective.
Cătălin Delmo Stănculescu
Sinteza publicată pe pagina personală a autorului (LINK) este mai amplă decât selecția noastră și include și imagini din câteva filme de animație. Pe aceeași pagină găsiți și o sinteză dedicată personajului Ahile, așa cum a fost el văzut de cinematografia americană.
Demersul este în contextul recentului blockbuster „The Odyssey” al lui Christopher Nolan care a provocat vii dispute privind modul în care a fost reprezentat personajul Elenei în acest film (cu o apariție de circa 30 de secunde). Vezi: Elena din Troia, oul și „religia sălbatică”. Despre „Odiseea” lui Nolan
Concluzia lui Cătălin Delmo Stănculescu este că reprezentarea personajului nu a reflectat un efort documentar al realizatorilor acestor filme, ci doar o încercare de reprezentare a unui ideal de frumusețe feminină, contextualizat la gusturile fiecărei epoci și perioade: „Evoluția modului în care Hollywood-ul și cinematografia mondială au portretizat-o pe Elena din Troia — «chipul care a lansat o mie de corăbii”— este o oglindă fidelă a felului în care s-au schimbat standardele de frumusețe, viziunile artistice și dezbaterile culturale.”