EPAPER revistacultura.ro
Cronicile cercetătorului
Cosmin Borza
Nicolae Bârna, Puntea artelor, Editura Ideea Europeană, București, 2015
O pledoarie ca la carte pentru încetățenirea unui nou concept, o istorie serială a romanului autohton contemporan, o demonstrație aplicată a reabilitării ficțiunii românești începând cu mijlocul anilor ʼ90, o deconstrucție – pe cât de spumoasă retoric, pe atât de incisivă analitic – a teoriilor care postulează clivaje ori revoluții „generaționiste” se îmbină dezinvolt în „Puntea artelor”.
Invidiați, uneori, deoarece cititul și scrisul le guvernează fișa postului, cercetătorii științifici, în ciuda titulaturii academice, sunt mai mereu percepuți ca proletari ai criticii, istoriei și teoriei literare. Activitatea lor, pe cât de laborioasă, pe atât de anonimă, pare sortită să producă „plusvaloare” exclusiv pentru alte categorii (clase?) de exegeți. Dicționarele, edițiile critice, cronologiile, antologiile au parcă preț numai odată ce pătrund pe piața literară prin intermedierea „titularilor” domeniului. Nu întâmplător, eventualele lor proiecte individuale sunt constant întâmpinate cu condescendență, ca și cum cercetătorii ar încălca imprudent cuvenita diviziune a muncii, depășindu-și sfera de atribuții. Doar printr-o astfel de grilă interpretativă s-ar putea explica, nu și justifica, receptarea timidă de care a avut parte cea mai recentă carte a lui Nicolae Bârna, deci, implicit, și conceptul ei central: „subspecia” romanului „apocaliptic” românesc (dintre 1995 și 2005). Căci, antologând, în principal, cronici publicate din 1992 până în 2008, „Puntea artelor” dă seama nu doar de activitatea îndelungată de critic al actualității culturale, întreprinsă de un cercetător al Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, ci și de persistența celei mai consistente direcții a romanului autohton postcomunist.
Cu toate că multe dintre texte au fost reunite și în volume mai vechi ale lui Nicolae Bârna, „Comentarii critice” (2001), respectiv „Prozastice” (2004), abia republicarea lor într-o singură carte le scoate în relief potențialul de a articula o istorie legitimă a prozei românești contemporane. „Puntea artelor” este deschisă de evocările dedicate lui Alexandru Vona, I.D. Sârbu, Ștefan Bănulescu, Mircea Horia Simionescu, Sorin Titel, continuă cu analize amănunțite ale reeditărilor sau ineditelor semnate de Nicolae Breban, Livius Ciocârlie, Augustin Buzura, George Bălăiță, Dumitru Țepeneag, Marin Sorescu, Valeriu Cristea, oferă spații largi examinării romanelor publicate de scriitori „optzeciști” și „nouăzeciști” (Alexandru Ecovoiu, Dora Pavel, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Nedelciu, George Cușnarencu, Petru Cimpoeșu, Octavian Soviany, Hanibal Stănciulescu, Nichita Danilov, Mircea Cărtărescu, Daniel Bănulescu, Dan Perșa, Cătălin Țîrlea), pentru a se încheia cu evaluarea câtorva romancieri lansați după 2000: Bogdan Popescu, Ion Manolescu, Filip Florian, Alexandru Vakulovski. În acest mod, criticul reușește să cartografieze anticipările, stabilizarea, dar și dispersia „«marelui» roman postmodernist apocaliptic, eshatologic, milenarist, clădit prin recurs la motivele ori «miturile» enigmei, conspirației oculte, catastrofei etc., roman «pynchonian», cu obiective ambițioase, vizând în fond sondarea rosturilor ultime ale existentului și propunând o revelație majoră, un fel de «mântuire» literară”.
Definiția citată apare în „Addenda” (unde sunt incluse răspunsurile autorului la două anchete ale revistei „Familia”) și cunoaște numeroase reiterări ori reformulări pe parcursul volumului, devenind unul dintre criteriile majore prin care autorul valorizează romanele discutate. Totuși, această strategie critică nu denotă că, în „Puntea artelor”, tipologia bate axiologia. Ea vădește doar stilul analitic prin care se individualizează cronicarul Nicolae Bârna. Cititor fundamental empatic și entuziast, dispus să identifice în orice ratare estetică sâmburele ameliorator, cercetătorul bucureștean respinge critica militantă, „de însoțire”, preferând-o pe aceea „de sinteză, cu ambiția perspectivei istorice ceva mai ample și cu scrupul de neimplicare partizană”. Criticul își împărtășește reflecțiile de lectură numai după ce lămurește meticulos metodologia pe care o consideră adecvată, celelalte filtre interpretative posibile, avantajele ori vulnerabilitățile propriilor alegeri teoretice, pertinența sau idiosincraziile altor perspective analitice, rețeaua de filiații, influențe, convergențe în care s-ar putea integra un roman sau altul.
Se dezvoltă, astfel, un discurs polifonic, locvace, pe alocuri derutant, dar deloc prolix, menit întotdeauna să delimiteze diferența specifică a prozelor analizate. Pe de o parte, eseurile despre „marii scriitori” (Bârna nu se ferește de astfel de sintagme, dimpotrivă le susține apăsat legitimitatea), Breban, Țepeneag, Buzura, Bălăiță, Bănulescu, M.H. Simionescu, înscenează prelegeri convingătoare atât despre cum pot fi recitiți profesionist „clasicii”, cât și despre forța artei acestora de a provoca mutații literar-existențiale în imediata contemporaneitate. Pe de altă parte, plasate în sfera de influență a romancierilor „șaizeciști” și „șaptezeciști”, „capodopera” cărtăresciană „Orbitor. Aripa Stângă”, „Povestea Marelui Brigand” (Cimpoeșu), „Saludos” (Ecovoiu), „Cei șapte regi ai orașului București” (Daniel Bănulescu), „Pupa russa” (Crăciun), „De câți oameni e nevoie pentru sfârșitul lumii” (Iova), „Cine adoarme ultimul” (Bogdan Popescu) etc. îi oferă cronicarului probe și variate, și concludente pentru a dovedi că finalul deceniului zece și începutul celui următor consacră formula „romanului-«catastrofă» sau romanul apocaliptic cu funcție – ori cu ambiție! – eshatologică sau soteriologică”.
O pledoarie ca la carte pentru încetățenirea unui nou concept, o istorie serială a romanului autohton contemporan, o demonstrație aplicată a reabilitării ficțiunii românești începând cu mijlocul anilor ʼ90, o deconstrucție – pe cât de spumoasă retoric, pe atât de incisivă analitic – a teoriilor care postulează clivaje ori revoluții „generaționiste” se îmbină dezinvolt în „Puntea artelor”. În urma lecturii acestei cărți rămâne un singur regret: că Nicolae Bârna nu a ales să-și strângă explorările critice într-un studiu, ci a preferat varianta, mai modestă, a antologiei. Mai precis, că identitatea de cercetător nu a strunit-o suficient pe cea de cronicar.