GEORGE APOSTOIU:
Viitorul Europei nu mai poate sta doar pe puterea banului, are nevoie de puterea minţii.
Fără să fie lipsită de emoţii socio-politice, ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană plasează preocupările guvernanţilor de la Londra şi decidenţilor de la Bruxelles în sfere prioritar economice, financiare, comerciale. O contabilitate severă este deja pusă în acţiune pentru a fi stabilite drepturile, câştigurile şi pagubele. Este evident că un divorţ nu poate evita astfel de târguieli. În cazul Uniunii Europene, ele poartă în sine păcatele originare ale unei construcţii gândite exclusiv pe fundamentele economiei de piaţă. Doar cultura şi întregul ei tezaur rămân în afara disputelor. Proiectul european, în toate variantele lui, a fost concentrat pe interese materiale, politice, economice. În ciuda evidenţei, cultura nu a intrat în atenţia mult lăudaţilor părinţi ai Europei unite. Francezii l-au ironizat pe unul dintre aceştia, compatriotul lor Jean Monnet, atribuindu-i o frază pe care el nu a pronunţat-o niciodată: dacă ar fi să o iau de la capăt, aş începe cu cultura.
Anul acesta, în mai puţin de trei luni, Bucureştiul a găzduit Concursul din cadrul Festivalul George Enescu şi Festivalul internaţional de teatru. Iată două dintre manifestările de amploare la care mă opresc doar pentru că sunt de actualitate, a căror organizare ţine direct, nu am nici un dubiu, de valoarea culturii româneşti şi de europenismul românilor. Să adăugăm, tot aleatoriu, organizarea festivalurilor internaţionale de la Craiova, Sibiu, Cluj şi Iaşi, târgurile de carte, renaşterea teatrelor de operă şi vom putea să proiectăm, evident sumar, terenul fertil pe care România îl oferă cooperării prin cultură şi susţinerii ideii de unitate europeană. Este felul nostru propriu, chiar dacă nu neapărat explicit, de a atrage atenţia asupra nevoii de a aduce în viaţa oamenilor nu doar mai multă Europă, ci şi mai multă cultură.
Aşezată prioritar pe fundamente economice, Uniunea Europeană a fost puţin generoasă cu mediul creativităţii spirituale şi a evitat să recunoască mesajul religiei în ordinea morală a continentului. Intrigile clericale şi războaiele religioase din Evul Mediu, Reforma, despărţirea Bisericii şi, desigur, raţionalismul care a irupt în Franţa prin Descartes au avut greutatea lor în adoptarea acestei poziţii rezervate. La fel de important de semnalat este şi faptul că în filozofia politică a construcţiei europene neo-liberalismul a câştigat progresiv teren. Viitorul Europei nu mai poate sta doar pe puterea banului, are nevoie de puterea minţii. Unitatea culturii europene a asigurat o comunitate de aspiraţii ale culturilor naţionale, a devenit o formă specială a memoriei europene, pe de o parte, proprie fiecărui popor, pe de alta, comună tuturor popoarelor. Un mozaic de valori şi idealuri juxtapuse. Între unitatea politică şi identitatea culturală a Europei distincţia nu trebuie făcută în detrimentul culturii. Cultural, mai mult decât oricare alt continent, Europa a favorizat sedimentarea unei conştiinţe spirituale comune.
Să dăm, totuşi, Cezarului ceea ce i se cuvine. Tratatul de la Maastricht, din 1992, configurează o platformă de cooperare între statele membre în vederea protejării şi conservării patrimoniilor culturale naţionale şi dezvoltării activităţilor creative în diverse domenii. De atunci, Uniunea Europeană proiectează ,,politici culturale” particularizate în ,,agende culturale” pe baza cărora acordă statelor membre sprijin financiar efectiv în varii domenii: cinematografie, arte vizuale, comunicaţii, festivaluri, restaurarea de monumente de patrimoniu etc. Nu se merge neapărat în sens unic. Obsesia banului nu a dispărut cu totul. Progresele aduse de revoluţia ştiinţifică în domeniul informaticii şi comunicării sunt folosite pentru racordarea ,,agendelor culturale” la nevoi apropiate unor interese. Statele dezvoltate, posesoare ale tehnicilor de vârf de comunicaţie, îşi consolidează statutul de ,,formatoare de opinie”, iar statele mici sunt împinse să rămână consumatoare pasive de cultură de import. Pe această cale putem înţelege, în bună parte, fenomenul care a condus la prăbuşirea reţelelor naţionale de cinematografie, de difuzare a culturii, dispariţia editurilor şi publicaţiilor, avatarurile prin care trece cultura de masă etc. în statele care au întrat în familia europeană mai târziu. Confluenţa între cultură şi comunicaţii nu este întâmplătoare, ea se cantonează în sferele de activitate care aduc beneficii materiale şi conferă politicii culturale a Uniunii Europene o dimensiune comercială certă, chiar un plus de agresivitate specifică ,,imperialismului cultural”. Ecoul acesteia nu poate fi trecut cu vederea în ceea ce se numeşte, fără temei, culturile mici. Dialogul culturilor, propovăduit de politica în materie a Bruxelles-ului, ar trebui să pornească de la egalitatea de drepturi, iar valorile unor naţiuni să nu fie opuse valorilor altora. Nu există culturi mari şi culturi mici dacă ţinem la spiritul Europei unite.
Consecinţele actualei crize care zguduie Uniunea Europeană sunt imprevizibile. Este nevoie mai întâi de reabilitarea ideii europene. Aranjarea pe categorii şi clase a statelor membre este percepută ca excepţii la normele democraţiei. Experienţa statelor est-europene nu a corespuns aşteptărilor, statutul lor de rude de gradul doi sau trei este vexatoriu. Pe acest fond, criza Uniunii se adânceşte, renasc sentimentele de regret pentru abandonul autorităţii suverane, iar energiile extremismului pun tot mai multe obstacole în calea reformelor. ,,Niciodată până acum, a declarat Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene la summit-ul U.E. de la Bratislava, nu am văzut un teren de înţelegere atât de redus între statele membre… Criza Uniunii este existenţială”.
O nouă reformă a Uniunii Europene merită să pornească de la o nouă gândire. O poate oferi, cu argumente istorice şi autoritatea valorilor, cultura, adevăratul liant al unităţii Europei.