Scări în spirală
Nicoleta Sălcudeanu
Angela Martin, „Ascensiuni interioare”, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 1 (557), 5 ianuarie 2017:
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-1-2017
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_1_557_web.pdf
Făptura culturală a Angelei Martin nu se poate defini prea uşor. Poate cuvântul graţie să se apropie cât de cât de realitatea ei. Nu poţi vorbi doar despre scrisul său, cum nu poţi vorbi doar despre traducerile sale, şi nici doar despre interviurile luate. Toate acestea, simultan, sunt vase comunicante prin care se prelinge fluidul consistent al unei cunoaşteri holografice, empatice, care cuprinde cultura în spaţialitatea ei nobilă. Ca particularitate, nu prea poţi despărţi actul cultural de graţia făpturii reale, graţie ce pătrunde în ritmul şi spirala dicţiunii. Angela Martin este un bun conducător de cultură (chiar şi în sensul literal, ea aflându-se în miezul facerii excepţionalei reviste „Cultura”) şi un bun însoţitor. În ambele aceste calităţi ni se înfăţişează în cea mai recentă carte a ei, „Ascensiuni interioare”, o carte de interviuri şi portrete. Ca bun însoţitor, se situează mai mereu în umbra modelelor sale, iar această modestie îi conferă o aură de iluminare secundă, astfel încât tocmai modelele sale vor sfârşi prin a-i restitui o admiraţie de care însoţitoarea face risipă. „Toate modelele se produc şi re/produc prin chiar elanul admiraţiei noastre – individuale, colective – care le amplifică iradierea şi vibraţia. Fără această împărtăşire spirituală şi afectivă, echivalentă cu o renaştere mereu fondatoare de identitate şi de valoare, conştiinţa comună a apartenenţei la o cultură este, de altfel, de neînchipuit”. Iradierea şi vibraţia, da. Ca hispanist de primă mână, în calitate de traducător din spaniolă şi franceză, tălmăcitoarei nu-i lipsesc niciodată iradierea şi vibraţia, chiar şi în cazul unor lucrări dens conceptualizante. Să nu uităm că este traducătoarea unor critici celebri, Jean Starobinski, Georges Poulet sau Jean Rousset.
Ştim cu toţii că autorii de interviuri sau convorbiri sunt deseori tentaţi să-şi răsfrângă ceva din strălucirea partenerului de dialog, iar întrebările lor să fie mai narcisice decât se cuvine, interogaţia aspirând să concureze răspunsul. Nu este cazul aici. Auscultarea Angelei Martin este discretă şi, clipă de clipă, îndreptată empatic către „peisajul interior” al chestionatului. De aceea, câte convorbiri sunt, tot atâtea temperamente sunt puse în valoare. Din colecţia de „personaje” ale cărţii, dacă îl extragem, bunăoară, pe regretatul istoric Florin Constantiniu, cât de frapant actuale sunt vorbele sale când vorbeşte despre „nivelul foarte scăzut, primitiv, al discuţiilor despre politică. De obicei, ele nu se ridică la o evaluare acceptabilă a unei situaţii sau personalităţi, ci rămân la articulări rudimentare de tipul: «Trăsni-l-ar Dumnezeu de Băsescu/Iliescu!». Cel mult, se încearcă rezumarea unei opinii auzite la televizor, opinie care corespunde cu cea a vorbitorului. Oricine recunoaşte, în astfel de modalităţi de discuţie, comentariile din mediul sătesc, aşa numita «gură a satului»”. Constantiniu mai vorbeşte, cu mare îndreptăţire, despre convingerea românului că deţine adevărul absolut şi poate judeca pe oricine. „Toate aceste elemente reunite fac din român un participant însufleţit până la isterie la discuţii politice. La nivelul păturii şcolite, fenomenul s-a manifestat prin armata de analişti politici care au inundat televiziunile, ziarele, ONG-urile. Suntem, cred, ţara cu cei mai mulţi analişti politici pe cap de locuitor. Din păcate, cantitatea nu este dublată de calitate”. Istoricul îşi rosteşte răspicat ideile, animat de un soi de vizionarism amestecat cu scepticism: „La noi, din 1990, se desfăşoară o campanie, pe cât de sistematică, pe atât de subtilă, de anihilare a identităţii naţionale, a valorilor naţionale, a instituţiilor considerate ca păstrătoare ale conştiinţei naţionale. Am intrat într-o perioadă când internaţionalismul proletar sau socialist, promovat de Uniunea Sovietică pentru a-şi consolida controlul în zona sa de influenţă, îi urmează o altă doctrină de caracter internaţionalist – cea a globalismului sau a mondialismului promovat de SUA pentru a-şi consolida hegemonia asupra întregii planete”. F. C. identifică o anume simetrie între aceste tendinţe de dominare, doar că, în vreme ce sovieticii îşi exercitau internaţionalismul „la nivelul spaţiului controlat de ei; americanii o fac – pentru că sunt infinit mai puternici – la nivelul întregii lumi”.
Cu riscul citării mult prea extinse, las vorbele istoricului să curgă mai departe, deoarece cuvintele lui sunt nu doar memorabile, dar au rezonanţa unui diagnostic, pe cât de dur, pe atât de grav, referitor la fiinţarea noastră ca popor: „Identitatea naţională – în sensul ei cel mai larg (istorie, cultură, moravuri) – este un obstacol în calea oricărei forme de internaţionalism. De aici, inevitabila ciocnire la care asistăm. Istoria, mai exact memoria istorică – pentru a mă referi la domeniul meu de specialitate – este o componentă fundamentală a conştiinţei identitare. Pentru a surpa această conştiinţă, memoria istorică trebuie debilitată până la dispariţie. Una dintre direcţiile de atac a fost campania împotriva miturilor istoriei naţionale. Să fiu bine înţeles: eliminarea miturilor este o acţiune de salutat. Istoria se hrăneşte cu adevăruri, nu cu mituri. La noi, însă, printr-o confuzie de definiţii, un şir de idei-forţă ale conştiinţei naţionale – precum continuitatea sau unitatea naţională – au fost declarate mituri pentru a fi apoi combătute”. Cu greu pot fi combătute însă vorbele istoricului. Din păcate însă, dacă îndrăzneşti să le rosteşti în spaţiul public otrăvit de astăzi, rişti să fii, ori înjurat cu mojicie, etichetat drept naţionalist, dacă nu chiar extremist, ori ţi se dă – discret dar ferm – în cap cu lozinca „parteneriatului strategic”. Aici F. C. se limitează strict la teritoriul său de competenţă, dar se poate aminti şi strategia manualelor şi a programelor şcolare care au condus la disoluţia învăţământului românesc, la analfabetismului „funcţional” (cum îl numesc pedanţii) ce ne-a năpădit. Tot mai multe voci de intelectuali însă, precum Mircea Martin, Eugen Simion, Ioan-Aurel Pop, îndrăznesc astăzi să ne avertizeze asupra riscului neantizării identitare, sub presiunea internaţionalismului globalist. Cuvintele profesorului Florin Constantiniu reprezintă un fel de testament, iar interviul său luat de Angela Martin este citabil în integralitatea lui.
Minunate interviurile cu Vintilă Horia, Jean Starobinski, Thierry de Montbrial, Kjell Espmark, Jean Askenasy, ASR Principesa Margareta a României, Jaap Lintvelt, oameni de facturi atât de diferite, dar de o calitate umană atât de înaltă. Câtă lume ştie, bunăoară, că familia regală a României este implicată într-un proiect care să cimenteze solidaritatea dintre generaţii, într-o ţară în care bătrânii sunt înjuraţi şi insultaţi pentru simplul fapt că se prezintă la vot. Iată: „Filosofia noastră este să aducem tinerii, copiii şi vârstnicii laolaltă şi să creăm un cadru în care ei să se poată întâlni şi dialoga. De exemplu, în centrele comune intergeneraţionale pe care le înfiinţăm sau le finanţăm, copiii şi bătrânii îşi petrec timpul liber împreună, merg în excursii, la film sau teatru, organizează concursuri de şah, se ajută reciproc. Avem vârstnici care lucrează ca voluntari la cantinele sociale de la centrele comunitare şi pregătesc în fiecare zi masa pentru copii. Alţi vârstnici îi ajută pe cei mici la teme. Copiii, la rândul lor, pregătesc spectacole pentru bătrâni…”.
Şi pentru că faptele bune sunt nişte insule mici într-o mare dezlănţuită de ură epidemică, înregistrăm amărăciunea romancierului Augustin Buzura, întemeietorul Fundaţiei Culturale Române, în confruntarea cu iacobinismul turbat postdecembrist care, iată, ne mai bântuie şi acum: „…m-am pomenit atacat cu o furie pe care nu mi-o puteam nicicum explica. La început am fost derutat: nu înţelegeam cu ce greşisem. Pe urmă, mi-am dat seama că laşii şi turnătorii de ieri şi, în special, frustraţii deveniseră peste noapte profesori de democraţie. Erau condamnaţi cu vehemenţă apoliticii, neangajaţii. Şi, pentru că la capitolul cărţi erau vulnerabili sau inexistenţi, ne-au angajat ei! Căci dacă ei erau slugi, nu puteau concepe că cineva ar putea să rămână independent, adică în afara unor partide sau a unor lideri cu influenţă. Marin Sorescu şi Valeriu Cristea au fost pur şi simplu linşaţi – am să spun asta de mii de ori! –, eu am avut noroc”. Agresivitatea noilor bolşevici este cu atât mai greu de înţeles cu cât, în comunism, apolitismul surd pe care îl practicau majoritatea scriitorilor era factorul coagulant, era orgoliul lor şi forma lor de rezistenţă. De ce, după căderea comunismului, apolitismul a devenit stigmat şi motiv de excomunicare? Aberaţia postcomunistă desăvârşită este faptul că, după căderea comunismului, tocmai disidenții, acei puțini scriitori care se opuseseră în mod deschis regimului comunist, tocmai ei vor fi supuşi unor campanii de compromitere şi vor fi sever marginalizați. La vremuri noi, oameni noi…
Tot despre aberaţii de felul acesta vorbeşte şi profesorul Eugen Simion, despre felul cum Ministerul Culturii a cedat cu o uşurătate suspectă „Castelul Bran unui moştenitor habsburg cu un dezvoltat simţ negustoresc”, la încheierea tranzacţiei ministrul „frecându-şi mâinile de bucurie după ce a semnat hârtiile de retrocedare”. El vorbeşte despre clientelism, de lipsa de interes în ce priveşte un proiect naţional de cercetare şi publicare a literaturii clasice româneşti. Norocul nostru este că academicianul nu s-a mai iluzionat cu receptivitatea noilor culturnici, ci s-a transformat el însuşi într-o instituţie, angajându-se la proiecte urieşeşti, şi ducându-le la bun sfârşit. Un fel de productivitate pe invers faţă de tendinţa generală mult mai profitabilă, aceea a unui anticomunism vânjos, de operetă, „chiar dacă nu produce nimic în cultură în afară de această oratorie populistă şi sterilă”. Şi, poate, cea mai amară constatare: „lumea românească este, la ora actuală, o lume în conflict”.
O viziune nu foarte optimistă are şi eminentul critic, istoric şi traducător Serge Fauchereau, la nivel european de data asta, deplângând lipsa unei strategii culturale comune a Uniunii Europene: „noi ne-am apucat să imităm produsele culturale fabricate care vin din Statele Unite, vehiculând violenţa, pornografia, ideologia tulbure, şi pe care deja nu le mai dovedesc nici chiar Statele Unite. Căci nu este vorba de o ciocnire între culturi, ci de o ciocnire a culturii cu banul, ciocnire de pe urma căreia America lui Faulkner şi a lui John Cage suferă la fel de mult ca noi”. Dan Berindei face bilanţul a „ceea ce nepotrivit s-a distrus după 1989”, vorbeşte despre felul partizan în care se face astăzi istorie, în ignoranţă şi indiferenţă faţă de izvoare, despre decăderea istoriei ca materie predată în şcoli la poziţia de simplă dexteritate, în răspăr cu cronologia şi cu posibilitatea de a corela evenimente, cunoştinţele fiind mixate haotic în aşa manieră, încât elevul să nu mai înţeleagă nimic. Profesorul Irinel Popescu, creator de şcoală medicală, în prezent târât pe altarele înalte ale mult adulatei instituţii DNA, vorbeşte despre subfinanţarea dramatică a sistemului sanitar, despre obstacolele uriaşe întâmpinate la introducerea transplantului de ficat la noi. Sunt şi acestea, ca şi în cazul istoriei învăţate în şcoli, moduri subtile de a dezintegra conştiinţa apartenenţei, atât de incomodă neoliberalismului corporatist. Profesorul Alexandru Zub, la rândul lui, afirmă că „Demitizanţii din ultimul sfert de secol au mers cam departe sub acest unghi, rescriind practic, abuziv, marile capitole din istoria noastră, implicit pe aceea a tranziţiei postcomuniste”. Profesorul Dorin Sarafoleanu avertizează asupra crizei umanismului care „se adânceşte pe măsură ce înfloreşte şi se dezvoltă societatea de consum. Omul societăţii moderne avea valori şi repere morale care-l îndemnau să muncească şi să creeze durabil. Omul postmodern – contemporanul nostru – este îndemnat şi stimulat să trăiască ziua de azi fără a lua în calcul viitorul. Valorile lui au ajuns kitsch-urile, el aleargă după o libertate totală în gândire şi comportament, preferă vulgaritatea, îl indispun elitele, adoptă gândirea superficială în locul gândirii creatoare. Este manipulat de profitorii societăţii consumeriste prin excesul de vizualizare, care promovează satisfacţia frustă, imediată, heterogenă, vulgar administrată. Eclipsa de logică, libertinajul au învins raţiunea, credinţa, morala, valorile, lucrul bine făcut”. O imagine destul de sumbră reiese din încrucişarea mai multor viziuni. Ele par să se întâlnească mereu şi mereu în acelaşi punct nodal.
Partea mai restrânsă a cărţii Angelei Martin se edifică parcă pe frumoasa sintagmă a lui Jean Rousset, „Leurs yeux se rencontrèrent”, din tot ce rămâne pe retină după întâlnirea ochilor. Subcapitolul „Portrete” dezvăluie un talent neobişnuit de adaptare la ritmul temperamental al celui portretizat, o aptitudine impresionantă de aderenţă la subiect. E esenţa, extractul magic a ceea ce Angela Martin numeşte „ascensiuni interioare”. Ne parvine un peisaj uman minuţios reprezentat, cu lumini şi umbre, cu tuşe delicate şi cu volumetrii capricioase. Din când în când câte o linie mai aspră, apoi miriadele de nuanţe vin sa o îndulcească. Aşa se întâmplă şi în cazul lui Adrian Marino, despre care confraţii au întrebuinţat cele mai groase şi mai sumbre culori, încercând să strivească net calităţile sale de cărturar constructor şi să şteargă de pe faţa lumii orice calitate umană ce nu se potrivea cu propriile reprezentări. Angela Martin nu ezită să-şi exprime dezaprobarea faţă de „micile răzbunări” ale autorului de memorii, faţă de „lipsa de tact şi de delicateţe”, dar trece dincolo de acestea cu probitate şi corectitudine. Şi după ce priveşte de pe partea nevăzută, tonul se înăspreşte, rostirea e mai severă. „Nu se practică, acum, mai mult ca oricând, boicotul şi marginalizarea unor scriitori sau oameni de cultură şi promovarea altora, cu mult efort financiar, pentru a se bucura de «false prestigii»? Mai există azi cu adevărat o breaslă a scriitorilor sau doar grupuri de influenţă? Nu au acceptat oare o parte din intelectualii noştri poziţia de subalterni şi de buni executanţi ai comenzilor politice, aşa cum indignat observă Marino?”. Răspunsul e evident.
Unul din cele mai apropiate de omul din realitate este portretul lui Mircea Iorgulescu. Pentru cine i-a cunoscut efervescenţa şi verva, pare să fie recompunerea perfectă a omului cel viu. „Fapt este însă că, însoţit ori singur, Iorgulescu nu trecea neobservat. La rându-i, era atent, gata să se implice, dornic să comunice. Era sobru, dar spectaculos. Când vorbea, vorbea zâmbind, tare şi cu poftă. Îi displăcea excesul altora, poate pentru că îl obliga să fie rezervat. Or, temperamentul lui îl presa să fie direct, zgomotos. […] Putea fi uneori mucalit, iar atunci era ireproşabil, nu doar supleţea spiritului, ci parcă un mecanism propriu de precizie şi control al expresiei îl ferea să cadă în facil. […] Îşi exersa, de altfel, în orice împrejurare şi cu nedisimulată mândrie, simţul limbii, ca şi pe cel al ideii. Când era maliţios, îşi savura el însuşi perfecţiunea. Avea un verb nimicitor, dar ştia să-şi aleagă şi victimele”. Da, cine l-a cunoscut pe năprasnicul Mircea Iorgulescu ştie greutatea cuvântului său şi minunata limbă românească pe care o vorbea. Dar şi tăcerile. Tăcerile sale erau la fel de puternice precum cuvântul. „Amator inveterat, traducea cu delicii cozeria franţuzească în tacla: mai ales când putea petrece câteva ceasuri în tihnă cu un prieten, la cafiné. Oriunde se afla, la Bucureşti, la Paris, se desfăşura cu aceeaşi frenezie, cu talentul actoricesc al copiilor fără inhibiţii, atent, totuşi, să-şi exercite cu putere fascinaţia intelectuală. Părea că poate face orice cu sine. Îşi tempera când voia impetuozitatea, îşi deturna cu subtilitate accesele de cruzime verbală, devenind tandru sau ceremonios”. Între recitativul ceremonios şi cea mai crudă ironie era însă un spaţiu infim. Şi, da, chiar şi în ultimele sale zile şi-a păstrat autoironia şi un soi de decenţă – optimistă, pentru a-şi menaja interlocutorul. Cu un fel de stupoare amuzată a privit cum confraţi şi chiar foşti prieteni l-au acoperit cu nămolurile resentimentelor joase. Şi a plecat fără să se vadă reabilitat tardiv. Multă amărăciune a înghiţit cu zâmbetul pe buze. Fiindcă, în esenţa lui, a fost un om solar.
Cât despre Augustin Buzura, nu puteau fi scrise cuvinte mai potrivite decât acestea: „Scriitorul îşi dezmeticeşte personajele pe rând şi anevoie, mai întâi, printr-un fel de pipăială a golului în beznă, apoi le dibuie conturul, consistenţa precară şi trăirea tulbure, pentru ca, la capătul unui travaliu dureros prin care trece cu fiecare în parte, să le trezească, în fine, la conştiinţa de sine”. Iar în privinţa autorilor traduşi din spaniolă sau franceză, iese la suprafaţă traducătorul empatic ce se identifică până la dizolvare cu textul tălmăcit, cu textul „care îi transferă traducătorului cu atâta forţă şi căldură sentimentul copleşitor al vastităţii gândirii şi simţirii omeneşti, şi cu atâta poezie, încât îl face să trăiască, nu o dată, experienţa extazului de a fi el însuşi poet”. Dar poate cel mai vibrant portret este acela al lui Manuel Scorza, cel supus capriciilor „bizarei memorii a istoriei literare”. Unul dintre cei mai mari scriitori peruani care, printr-o buclă a incidenţei politice, va trece în umbră faţă de colegul şi rivalul său, Vargas Llosa. Cred că un volum care să cuprindă corespondenţa cu iluştrii autori traduşi ar fi o restituire captivantă. Ar fi multe de spus despre fiecare dintre aceştia (Jean Starobinski, Jean Rousset, Kjell Espmark, Thierry de Montbrial) pe care, am încredinţarea secretă că s-au şi îndrăgostit un pic de frumuseţea traducătoarei, cum printre rânduri lasă să se întrezărească.
„Ascensiuni interioare” se citeşte cu delicii intelectuale. Rostirea graţioasă şi virtuozitatea adecvării cuvântului la idee, talentul literar evident al autoarei te cuceresc definitiv. O carte tocmai bună de citit de sărbători, pentru detoxifierea sufletului.