Arhipelagul muzeelor
România şi Polonia: o privire asupra achiziţiilor muzeale
Virgil Ştefan Niţulescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 1 (557), 5 ianuarie 2017:
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-1-2017
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_1_557_web.pdf
Cu siguranţă, bilanţul fiecărei guvernări are şi plusuri, şi minusuri. Se întâmplă foarte rar ca în linia de final, fie la capitolul succese, fie la cel de eşecuri, să fie evidenţiabilă o chestiune legată de domeniul culturii. Fără să încerc să disec, din nou, strategia de comunicare a fostului guvern, trebuie să remarc, încă o dată, că întreaga campanie privind achiziţionarea „Cuminţeniei Pământului” a fost un eşec, doar pentru că miniştrii s-au încăpăţânat să facă din ea un motiv de a dovedi „o guvernare altfel”. N-am să mai intru, din nou, în culisele acestei probleme, dar trebuie să remarc faptul că singurul motiv real pentru care opera brâncuşiană nu a fost răscumpărată de statul român a fost acela că guvernul s-a ambiţionat să facă din campania de subscripţie un obiectiv electoral. Evident că ar fi existat bani pentru ca lucrarea să fie achitată din bugetul de stat. Dacă, la ideea ministrului Culturii de atunci, guvernul nu s-ar fi apucat să emită Ordonanţa de urgenţă nr. 10/2016, care a produs un blocaj legislativ (pentru că acolo se spunea limpede că există un anumit prag de bugetare a achiziţionării operei, prag ce nu a mai putut fi depăşit, ulterior, la cele două rectificări bugetare), atunci nu ar fi existat nicio problemă financiară. Costul era de aproximativ 50 de milioane de lei. La ultimele două rectificări de buget, Ministerul Culturii a pierdut peste 180 de milioane de lei, pentru că nu mai existau posibilităţi reale ca banii să fie cheltuiţi până la sfârşitul anului. Nu ar fi existat niciun impediment ca o parte din această sumă să fie dirijată pentru achiziţionarea „Cuminţeniei”, dar lucrurile fuseseră duse într-o zonă legislativă de unde nu mai exista cale de întoarcere.
În ultimii 25 de ani, România a pierdut din patrimoniul public mii de bunuri muzeale. Unele au fost restituite corect foştilor proprietari, altele au părăsit muzeele din cauza unor erori judiciare. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, noii proprietari au încercat, aproape imediat, să vândă bunurile culturale dobândite, iar statul nu a încercat să găsească resursele necesare pentru a le răscumpăra.
Că lucrurile s-ar fi putut întâmpla şi altfel ne-a fost dovedit, recent, de către o ţară aproape vecină cu România. Fundaţia Prinţesa Czartoryski a fost înfiinţată în 1991, pentru a administra Muzeul Czartoryski din Cracovia, care este secţie a Muzeului Naţional din vechiul oraş regal. Anterior, Înalta Curte a Poloniei decisese ca întreaga colecţie găzduită în muzeu (evident, partea care fusese confiscată de regimul comunist) să fie restituită familiei. Ceea ce a fost restituit include 86.000 bunuri muzeale (între care, 539 de lucrări de artă, cele mai preţioase fiind opere de Leonardo, Rembrandt, Dürer, Luca Giordano, Brueghel cel Tânăr şi Renoir) şi 250.000 de manuscrise şi documente. Negocierile privind vânzarea unei părţi din colecţie au fost anevoioase. Preşedintele Fundaţiei, prinţul Adam Karol Czartoryski, a întâmpinat o opoziţie acerbă din partea celorlalţi membri ai consiliului director, care au susţinut că vânzarea unei părţi din colecţie încălcă statutul Fundaţiei, care interzice înstrăinarea patrimoniului acesteia. Până la urmă, cei care s-au împotrivit vânzării unei părţi semnificative a colecţiei către stat au demisionat, Adam Czartoryski (actualmente, rezident în Regatul Unit) impunându-şi voinţa, după ce a numit un nou consiliu şi a schimbat statutul. Prinţul, care tocmai a împlinit 77 de ani, a vrut să se asigure că măcar cele mai importante piese din colecţie nu vor putea părăsi vreodată, definitiv, Polonia şi nu putea face acest lucru decât dacă le vindea statului. Negocierea a durat cam un an de zile şi s-a încheiat, prin semnarea unui acord în sediul restaurat al Muzeului Naţional de Istorie din Varşovia (fostul palat regal), în ziua de 29 decembrie 2016. Suma pe care o plăteşte Polonia pentru partea din colecţie pe care achiziţionat-o este de 100 milioane de euro. Având în vedere că doar una dintre piese, celebra „Doamnă cu hermină”, de Leonardo Da Vinci, care poate fi văzută în Muzeul Wawel, este asigurată pentru 350 milioane euro, se poate spune că guvernul polonez a făcut o adevărată afacere. De altfel, diverşi experţi europeni susţin că valoarea totală a bunurilor cumpărate ar fi cam de 2 miliarde de euro.
Trebuie să spun că simpatiile mele politice sunt destul de îndepărtate de doctrina Partidului Lege şi Dreptate, condus de Beata Szydło (despre care menţionez, însă, că a absolvit Studiile Etnologice şi a obţinut un master în muzeologie, lucrând timp de 8 ani în Muzeul Municipal din Cracovia). Guvernul a făcut, totuşi, din această afacere, abia cum, după ce ea a fost încheiată, un titlu de glorie, vorbind despre măreţia patrimoniului cultural naţional şi a naţiunii poloneze. Ceea ce contează, dincolo de vorbe, este faptul că guvernul polonez a condus fără reproş întreaga negociere (despre care, de altfel, nu s-a vorbit nici măcar în presa poloneză), urmărind doar interesul statului polonez şi nu adăugarea unui panaş la pălăria miniştrilor. Pe de altă parte, este limpede că atitudinea prinţului Czartoryski a fost demnă de nobleţea titlului său, în primul rând pentru că şi-a dorit ca operele cele mai valoroase din colecţie să devină proprietatea naţiunii poloneze şi, în al doilea rând, pentru că nu s-a cramponat de un preţ pe care statul nu avea de unde să îl plătească.