EDITORIAL
Politică şi muzee
Virgil Ștefan Nițulescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 5 (561), 2 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-5-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_561_web_net.pdf
Nu doar în România politicienii sunt detestaţi, orice ar face. Dacă au iniţiative, sunt suspectaţi de gânduri ascunse ori de populism ieftin. Dacă nu au iniţiative, sunt trataţi drept aroganţi şi puturoşi. Pe undeva, este normal ca electorii să fie nemulţumiţi de cei care îi conduc, pentru că nu au toţi aceleaşi interese, astfel încât, lăsând la o parte deciziile ce ajung să nemulţumească pe toată lumea, este firesc să existe mereu critici ai celor aleşi ori numiţi.
Rareori, în România, politicienii au un interes sincer privitor la promovarea şi finanţarea muzeelor. Am constatat, însă, această atitudine în multe dintre ţările care ne înconjoară. Mi-am explicat-o prin lipsa de educaţie a celor care au ajuns în funcţii politice. Probabil că două sunt ţările europene în care – din observaţiile mele, cel puţin – există un real interes al politicienilor faţă de muzee: Germania şi Olanda. Nu este întâmplător acest lucru. În ambele ţări există o mare densitate de muzee. Copiii vizitează, de la vârste fragede, muzeele, nu neapărat alături de colegii de şcoală ci, mai ales, împreună cu familia. Acesta este un motiv important pentru care creşte foarte mult şansa ca printre politicienii care ajung în funcţii de decizie să existe şi mulţi oameni care să nu fie, neapărat, pasionaţi de muzee, dar pentru care muzeele să constituie o parte importantă a peisajului lor intelectual. În lipsa unui asemenea fundament, majoritatea politicienilor îşi dezvoltă interesul pentru muzee doar dacă li se pare că acest lucru le-ar aduce un plus de popularitate.
Un fapt interesant a adus, recent, un muzeu în atenţia publică. S-a întâmplat cu ocazia învestirii noului preşedinte american. Mulţi dintre politicienii lumii au urmărit, în transmisie directă, discursul inaugural al lui Donald Trump. Nu şi cancelarul Germaniei. La ora aceea, Angela Merkel se afla la Potsdam, unde participa la inaugurarea Muzeului Barberini. Palatul din Potsdam nu se leagă, direct, de istoria familiei Barberini. Frederic cel Mare al Prusiei (1712-1786) a văzut nişte ilustraţii cu Palazzo Barberini, din Roma (construit între 1627 și 1633) şi a comandat unul, asemănător, arhitectului german Carl von Gontard. Palatul a fost construit în 1771-1772 şi a avut multiple utilizări de atunci încoace, fiind în pericol să fie demolat de către ocupanţii sovietici în 1948 (după ce fusese distrus, în mare parte, de bombardamentele aliate). A fost, totuşi, restaurat şi, în urmă cu câţiva ani, a fost achiziţionat de multimiliardarul german Hasso Plattner, cunoscut pentru afacerile sale înfloritoare în domeniul informaticii, prin concernul SAP. Palatul Barberini a ajuns muzeu din întâmplare (iniţial, şi Plattner avea alte gânduri pentru clădire), dar acum, după ce a intrat în proprietatea Fundaţiei Hasso Plattner, a fost deschis ca muzeu privat, specializat în producţia artiştilor din fostul R.D.G., dar şi gazdă a unor expoziţii temporare. Cu ocazia inaugurării Muzeului, expoziţia temporară dedicată impresionismului a reunit mai multe lucrări aduse din colecţia lui Plattner, dar şi din alte colecţii private, mai ales din S.U.A., evenimentul fiind considerat drept unul dintre reperele culturale ale începutului de an în Germania.
E greu de spus dacă Angela Merkel putea sau nu să lipsească de la vernisaj. Dar faptul că se afla acolo exact în momentul în care Donald Trump îşi rostea discursul inaugural s-a vrut a fi un semnal privind aprecierea pe care cancelarul o are faţă de noul locatar de la Casa Albă. Este, probabil, unul dintre puţinele cazuri în care vizitarea unui muzeu, de către un politician, este utilizată pentru a transmite un mesaj politic. Purtătorul de cuvânt al cancelarului a anunţat că Guvernul federal „va studia cu interes“ discursul lui Trump.
Evident, faptul că un politician a ales să transmită un asemenea mesaj, profitând de vizitarea unui muzeu, este o întâmplare, dar, cel puţin, pentru noul muzeu din Potsdam, este de bun augur. Interesant este că muzeele înseşi fac adeseori politică. Uneori, acest lucru se face doar din perspectiva partidului de guvernământ, atunci când este vorba despre muzee de istorie contemporană aşezate în state conduse autoritar. Alteori, este vorba despre opiniile proprii ale muzeografilor (ceea ce se întâmplă ceva mai rar). Oricum ar sta lucrurile, muzeele de istorie nu pot ocoli politica. Cei mai grijulii dintre managerii români colecţionează, deja, diversele afişe, pixuri, şepci, pungi sau alte obiecte împodobite cu însemne electorale, pentru a le depozita în muzeele pe care le conduc; fără îndoială, vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, în expoziţii. Aceeaşi soartă o vor avea şi multe dintre placardele şi manifestele purtate de femeile care au mărşăluit, zilele trecute, în zeci de oraşe, din întreaga lume, împotriva noului preşedinte american, acuzat de misoginism. La sfârşitul manifestaţiilor, muzee de artă şi de istorie, dar şi biblioteci din S.U.A., Canada şi Regatul Unit au adunat obiectele realizate din pânză, carton sau hârtie, considerându-le reprezentative pentru ceea ce se cheamă „artă protestatară“. Sunt mai preţioase acestea decât cele care îl laudă pe Trump? Fără îndoială că nu. Dar sunt cu mult mai variate, pentru că, întotdeauna, opozanţii sunt mai inventivi decât cei aflaţi la putere (până când îşi schimbă rolurile).