EDITORIAL
Despre identitatea națională și despre ingratitudine
Angela Martin
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 6 (562), 9 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-6-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_562_web.pdf
Scriind despre „angoasele și mizeriile” timpului său – o făcea în 1940, când publica „Idei și credințe” – José Ortega y Gasset considera că „Defectul cel mai grav al omului este ingratitudinea”. Potrivit filosofului, omul este ingrat pentru că uită că „aproape tot ce are” nu este rodul muncii sale, ci un dar primit prin osteneala altora. Dacă trecutul este astfel conținut în moștenire, uitarea va avea asupra omului „efectul unei rebarbarizări”. Premisa de la care pornea filosoful este că „substanța omului este istoria”. Ca urmare, „orice comportament antiistoric” este „suicidar”. Astăzi, vedem prea bine că, în ceea ce ne privește, nimic nu-l contrazice pe gânditorul spaniol, nici filosofia de viață, nici acțiunile noastre contradictorii. Căci, deși suntem de acord că, pentru a ne păstra identitatea, trebuie să ne întreținem trecutul viu, eforturile de deconstrucție a memoriei culturale, le întrec adesea pe cele de construcție și perpetuare. Cultura, educația nu mai sunt în zilele noastre cu adevărat un suport. De unde, și atât de multă agresivitate în lume, comportamente deviante, derapaje, violențe cu care ne confruntăm, întărindu-ne convingerea că procesul de rebarbarizare funcționează din plin.
Neîncrederea crescândă în democrație, rezerva sau opoziția față de noile standarde pe care le forțează actuala reașezare a lumii globale, apoi teama de transformările ei spectaculoase, nu întotdeauna benefice, plus sentimentul nesiguranței zilei de mâine și depresia fac parte de-acum din viața noastră în cotidian. Sunt neliniști, sunt incertitudini care ne determină să ne schimbăm cu febrilitate ideile și ne zdruncină cu ușurință credințele. Cât despre nevoia de securitate, inclusiv culturală, pe care o resimțim din ce în ce mai acut, ea ne produce un fel de orbire a căutării de sine care ne împiedică să ne regăsim. Peste toate, în România, trăim și cu frustrarea – sporită de fenomenul masiv al migrației – că, în țară ori „afară”, suntem ai nimănui. Pe fondul acesta survine preocuparea intelectualilor noștri pentru identitate, unii străduindu-se să o scoată din discuție, alții, să o pună sau repună în discuție din plin. Frământări explicabile, câtă vreme sărăcia e mare, statul e slab, pământul pare că ne fuge de sub picioare, iar națiunea se dispersează și se subțiază sub binecuvântarea discursului naționalist.
Dar oare ne grăbim cu îngrijorările? E prea mult, e oare prea puțin pentru a conchide că trecem printr-o criză identitară? Oricum ar fi, în raport cu dezbaterile din SUA, unde termenul de „national identity” circula deja în secolul trecut, din anii ʼ50, discuțiile noastre s-au aprins târziu. Atât de târziu, încât ne pomenim că au devenit sincrone cu cele iscate de discursurile președintelui Trump în cadrul campaniei sale electorale.
Până una-alta, însă, avem un Minister al Culturii și Identității Naționale, dovadă că, în sfârșit, un semnal din mediul intelectual a găsit audiență la guvernanți. Sigur, faptul de a avea o instituție cu misiunea protejării identității astfel declarată ar fi cu totul îmbucurător dacă, pe fondul luptelor pentru putere dintre Președinte – Guvern, Parlament, n-ar exista riscul enorm ca și această (deocamdată) promisiune instituțională legată de identitatea culturală națională să fie compromisă politic. Și asta, ori pentru că proiectul va fi tratat emoțional și politicianist, ori pentru că, din pricina cine știe căror bruște schimbări, abia dacă va fi survolat superficial și apoi abandonat înainte ca el să poată genera măcar câteva firave consecințe practice. Nu pot să nu mă întreb, de aceea, ce se va întâmpla cu patrimoniul pe care l-au lăsat de izbeliște – sub ochii noștri, ai cetățenilor – toate guvernele de până acum; cu alte cuvinte, tocmai cu moștenirea prin care ne păstrăm identitatea.
În fine, ministerul poartă cu semeție această titulatură, chiar dacă, după știința mea, începând din Bulgaria vecină și până în Noua Zeelandă, toate ministerele responsabile de cultură au ales să includă în componența denumirii lor educația sau știința, cercetarea sau sportul, arta, bunăstarea, dar niciunul identitatea, considerând, de bună seamă, că aceasta nu reprezintă o problemă în țările lor. La fel de adevărat este însă că, în 2007, în Franța, Nicolas Sarkozy, care și-a făcut din identitatea națională portdrapel al campaniei sale electorale, a creat Ministerul Imigrației, Integrării și Identității Naționale, fiind apoi aspru criticat pentru această manevră „populistă” de către adversarii săi politici. Și-atunci, cine poate ști de nu cumva și ministerul nostru urmează (și) o asemenea logică. În perspectivă electorală, s-ar zice că actuala coaliție guvernamentală a făcut o mutare tactică inspirată tocmai pentru că și-a satisfăcut astfel o bună parte din simpatizanți, atrăgându-și în același timp și alții noi. Există, însă, și o altă posibilă motivație a acestei mutări: ca actualul Guvern să fi dorit să-și consolideze strategia de regionalizare cu acest minister-contrafort, anticipând că dezbaterile privind identitatea culturală națională vs. identitatea culturală regională se vor înteți odată cu desfășurarea proiectului. Căci un exemplu, chiar dacă nu neapărat similar, avem deja tot în Franța, unde dezbaterile identitare au fost animate în primul rând de regionaliști.
Ce trebuie însă, după părerea mea, să ne preocupe mai presus de orice este purul adevăr: anume, că nu poți îndrepta din vorbe, și nici măcar cu idei, un deficit de simțire. Iar identitatea de simțire ține, și simțirea – de educație, ca și conștiința identitară. Ideile le avem, spunea Ortega y Gasset, pe câtă vreme credințele noastre „suntem”, pentru că ele sunt nu doar „lumea noastră”, ci chiar „ființa noastră”. De aceea, fără implicarea Ministerului Educației, fără o reformă, vreau să spun, în urma căreia școala să devină capabilă să le dezvolte copiilor și tinerilor conștiința identității românești, cultivându-le abilitățile reflexiv-critice, sensibilitatea și atașamentul față de valorile culturale și democratice printr-o educație morală și civică în spiritul sentimentului național, Ministerul Culturii și Identității Naționale va avea soarta unei simple etichete. Pe care primul guvern care va veni la putere din opoziție i-o va zbura de pe frunte cu sete. Nu înainte de a se asigura, bineînțeles, mai întâi, dincotro bate vântul.
Fapt este că, la ora actuală, mai mult decât orice, ne lipsește climatul de normalitate necesar dezvoltării vocației continuității. Un climat pe care tot noi, cetățenii, ar trebui să-l instaurăm și să-l perpetuăm prin rațiune și echilibru. Iar rațiune și echilibru putem manifesta doar în măsura în care, ca indivizi, suntem instruiți astfel încât să îndeplinim trei condiții: să avem caracter, să dovedim deschidere afectivă, să emanăm civilitate. Fără acestea cum să sperăm că am putea ajunge vreodată la unitate ?
Suntem în 9 februarie, după 10 zile de mare tensiune, după nopți în care străzile orașelor noastre au trepidat de manifestanți.
Protestele de stradă, se știe, sunt îndreptate cel mai adesea împotriva unui regim politic autoritar, iar autoritarismul generează reacții virulente, exprimând imperative care cer neîntârziat soluționări. De astă dată, butoiul cu pulbere a fost OUG Nr. 13 din 31 ianuarie, dar nemulțumirile manifestanților au fost mai multe, unele dintre ele probabil cu totul diferite decât cele afișate pe pancarte. Faptul că aceștia au fost, în marea lor majoritate, tineri mă face să cred că ieșirile lor energice au fost și răbufniri ale unei generații, care, deși bine reprezentată în stradă numeric, nu și-a limpezit complet revendicările, solidaritățile, delimitările. Va fi fost potențată revolta lor anti-guvern de alte frustrări? De o suferință latentă, provocată de ruptura între generații, fenomen prezent în toată lumea, nu numai la noi? Vor fi vrut tinerii de la bun început să dărâme guvernul Grindeanu? Vor fi crezut cu toată puterea tinereții lor că minciuna care a impregnat politica postdecembristă trebuie stopată aici? Pentru ca de aici încolo să putem trăi într-o „țară ca afară”? Vor fi căzut unii și în capcana unor diversiuni sau manipulări? Ori pur și simplu în aceea a imitației? Totul este posibil. Și totul, pentru doleanțele lor – spuse și nespuse –, din păcate imposibil, cel puțin pentru moment, indiferent cum se vor împăca peste capul lor, dacă se vor împăca „factorii de putere”.
Manifestațiile din Piața Victoriei și contramanifestațiile care au urmat în fața Palatului Cotroceni au aliniat în front două tabere. Deși Guvernul a cedat la presiunea manifestanților din Piața Victoriei cu care s-au solidarizat în număr mare și alții, din diferite orașe din țară, abrogarea OUG a avut un efect contrar celui așteptat. În loc să calmeze spiritele, a clarificat definitiv țintele: guvernul Grindeanu și președintele Iohannis – cărora o tabără sau alta le-a cerut cu vehemență demisia. A Guvernului Grindeanu pentru că este un guvern de „corupți și penali”, a președintelui Iohannis pentru că, ieșind la manifestație contra guvernului și declarând apoi la summit-ul UE din Malta că „avem sute de mii de români de-ai mei în stradă și am încredere în ei”, a divizat societatea românească.
În 7 februarie, discursul președintelui în Parlament nu a fost al unui mediator. A fost un discurs de blam, în timpul căruia, în semn de protest, parlamentarii PSD și ALDE au părăsit sala de plen. Pe un ton înalt, președintele a invitat guvernul legitim să soluționeze criza. Să guverneze, să legifereze .„Dar nu oricum!”, i-a avertizat sarcastic. Considerând că „demiterea chinuită a unui ministru (al Justiției, n.n.) este prea puțin, alegerile anticipate, prea mult”, președintele a revenit la decizia convocării unui referendum. A rămas superior, în ciuda acestui compromis? A fost modul domniei sale de a declara războiul închis, cu promisiunea că va urmări atent cursul ostilităților?
Între timp, vreau să sper că apelurile politicienilor și ale cetățenilor la consens, la dialog, la respectarea regulilor democratice se vor înmulți și că ele îi vor calma pe protestatari. Chiar dacă pare că nimic n-ar anunța prea curând restabilirea unei atmosfere pașnice.
Cu certitudine însă că niște învățăminte vom trage din aceste manifestații de amploare – și noi, cetățenii, și politicienii: anume, că pasivitatea ar fi cum nu se poate mai păgubitoare, mai rea, pe câtă vreme agitația și vigilența tinerilor pot aduce servicii societății românești, grăbindu-i normalizarea. Cu condiția, firește, ca vigilența lor să fie distributivă. Pentru că ar fi fost de dorit, ar fi fost, în primul rând util, ca ei să se mobilizeze cu aceeași iuțeală și determinare și în alte cazuri de corupție, unele dintre ele strigătoare la cer, precum tăierea abuzivă a pădurilor. Asta, dacă ar fi fost să se înscrie într-o logică.
Dar oricum se va încheia această încleștare – deopotrivă socială, politică, generațională –, e limpede că un precedent a fost creat. Și că avem, în fine, garanția că atunci când se vor implica, tinerii vor putea forța orice guvern să revină la rațiune. Important este însă ca ei să fie bine intenționați. Iar în impetuozitatea lor, să nu sporească abaterile de la democrație, transformând în anarhie libertatea de a protesta. Dacă democrația este o valoare morală, dincolo de una socială, atunci ea este de neconceput fără suportul unei societăți instruite, civilizate. Prin urmare, o mare responsabilitate îi așteaptă pe tinerii pe care i-am văzut desfășurați în stradă: să elimine ura, să instaleze în spațiul public o atmosferă firească și să-și educe cât mai bine copiii. Nu în piață, printre jandarmi, demonstranți și ultrași, ci acasă, în familie, și în instituții de învățământ. Așa – doar așa – vor putea lăsa viitoarelor generații cel mai frumos și mai trainic dintre toate darurile posibile: calitatea umană.