CULTURA LITERARĂ
Shakespeare revizitat
Robert Cincu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (564), 23 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-8-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/564_web.pdf
Jeanette Winterson, O paranteză în timp, trad. Vali Florescu, Editura Humanitas Fiction, București, 2016
În 2015, editura britanică Hogarth a lansat un proiect editorial foarte inspirat, centrat pe opera lui William Shakespeare, proiect care propune unor scriitori de faimă internațională rescrierea/reimaginarea unor texte shakespeariene în cheie contemporană. Primul roman din această serie de experimente literare îi aparține lui Jeanette Winterson, textul apărând anul trecut și în limba română, la editura Humanitas, în traducerea lui Vali Florescu.
Intitulat „O paranteză în timp”, romanul lui Winterson are la bază celebrul text shakespearian „Poveste de iarnă”. E important de menţionat aici faptul că și piesa originală a lui Shakespeare era parțial tot o rescriere, în condițiile în care critica a semnalat în mai multe rânduri faptul că „Poveste de iarnă” împrumută masiv elemente din textul lui Robert Greene, „Pandosto: The Triumph of Time” [„Pandosto: Triumful timpului”]. Avem, așadar, de-a face cu o rescriere a unei rescrieri, toate cele trei texte păstrând, de fapt, două elemente comune extrem de importante: ideea de gelozie ca motor (inițial) al narațiunii, respectiv o amplă meditație asupra ideii de timp.
Înainte de a începe romanul propriu-zis, volumul debutează cu un rezumat al textului shakespearian original. Cititorul își amintește, astfel, faptul că „Povestea de iarnă” pornește de la scenele de gelozie atroce ale regelui Leontes, care, fără niciun motiv concret, este convins că soția sa îl înșală cu cel mai bun prieten al său din copilărie, Polixenes (la rândul său, rege în alt stat). Pornind de la această criză de gelozie a regelui Leontes, textul evoluează spre zone deopotrivă tragice și comice printr-o serie de răsturnări de situație specifice, de altfel, pieselor lui Shakespeare.
La Jeanette Winterson, regele Leontes devine Leo, un milionar excentric, căsătorit cu cântăreața de top MiMi. Un apropiat al celor doi este Xeno, cavalerul de onoare la nunta lor, prietenul cel mai bun din copilărie al lui Leo, iar apoi iubitul său în perioada adolescenței. Dincolo de raporturile pe care le presupune acest triunghi amoros în economia romanului, trebuie menționat aici faptul că personajul central Leo se dovedește a fi unul mult mai bine construit decât poate părea la prima vedere. Acesta, spre exemplu, dezvoltă la un moment dat o întreagă filosofie despre natura amenințătoare a femeii, plecând de la imaginile emblematice din două tablouri celebre („Mona Lisa”, respectiv „Originea lumii”): „aceste două imagini puse una lângă alta explică de ce le găsesc bărbații pe femei atât de amenințătoare. Din trupul tău iese lumea întreagă și… (o flutura pe Mona Lisa către mine) habar n-avem ce-o fi în mintea ta. Știi cât e de înfricoșător?”. De asemenea, gelozia necontrolată a personajului este cea care generează întreaga poveste, iar nuanțele acestei gelozii sunt surprinse de autoare într-un foarte reușit capitol intitulat „Planetă deșănțată”. Pe scurt, Leo bănuiește că soția sa are o aventură cu Xeno (deși acesta era gay), așa că instalează o cameră video în propria-i casă sperând să-i surprindă pe cei doi în ipostaze compromițătoare. Scena care urmează e însă de un spectaculos și un comic contrastante: deși tot ceea ce surprinde camera sunt imagine domestice perfect inocente, plictisitoare de-a dreptul, în mintea lui Leo, sub impulsul unei gelozii de controlat, se dezvoltă scene orgiastice cu soția în prim-plan, comploturi împotriva sa atent plănuite de MiMi, orice bagaj sau raft în care aceasta caută ceva devenind pentru Leo, în mod cert, un spațiu de depozitare pentru vibratoare sau alte jucării erotice pe care soția sa le folosește cu amanții săi. Atingând cote alarmante, gelozia lui Leo generează, inevitabil, o serie de evenimente de-a dreptul catastrofale care nu afectează doar viața celor implicați, ci aduc în scenă și noi personaje.
Desigur, schema narativă, în linii mari, respectă formula shakespeariană, astfel că, după epuizarea conflictului de gelozie generat de Leo, narațiunea face un salt în timp mutând atenția asupra unui nou set de personaje. Aici, în centrul atenției este acum Perdita, fiica lui Leo și a lui MiMi, „pierdută” (așa cum sugerează și numele) la puțin timp după naștere, crescută de un bătrân sărac din New Bohemia. Dacă prima parte a romanului stătea mai ales sub semnul geloziei, această a două parte se orientează, mai degrabă, spre povestea de dragoste (evident complicată) dintre Perdita și Zel. Impresia, în linii mari, este aceea că avem de-a face cu două romane distincte, legate între ele (sau despărțite) de o paranteză în timp de 16 ani. Finalul romanului va înnoda multe dintre legături, golul de 16 ani peste care narațiunea dă impresia că „sare” fiind treptat completat. Tot raportat la timp merită notat aici faptul că autoarea preferă (uneori explicit) să grăbească sau să încetinească narațiunea, alternând anumite pasaje scrise în slow-motion, cu secvențe ce dau impresia de fast-forward, iar efectul tehnic este unul reușit, mai ales dacă ținem cont de subiectul poveștii înseși (care lucrează cu asemenea salturi/staționări în timp).
Desigur, nu lipsesc din acest roman alte nenumărate trimiteri (mai mult sau mai puțin) discrete la textul original al lui Shakespeare, de la replici din piesă strecurate pe neobservate, la comentarii despre Shakespeare (intenționat) stângace, toate reunite sub paranteza unui Timp destul de generos cu subiecții săi.