CULTURA ANTROPOLOGICĂ
DOSARELE REVISTEI CULTURA
Arta protestului: stiluri și meme
Dosar coordonat de Carmen Corbu şi Nicu Ilie
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 9 (565), 2 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-9-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura565web.pdf
Mai multe muzee sau colecţii de tip muzeal din Bucureşti şi din Cluj-Napoca au anunţat intenţia de a colecta materialele pe care protestatarii din întreaga ţară le-au folosit în timpul manifestaţiilor din februarie 2017. Interesul este unul istoric-documentar, dar şi artistic. Criticul de artă Pavel Șuşară lansa, încă din timpul protestelor, ideea că manifestaţia, în cele mai bune momente ale ei, s-a constituit ea însăşi într-un fenomen de artă postmodernă, „o construcţie artistică fără precedent, un happening colectiv, un spectacol sincretic în care toate expresiile posibile, de la cele tradiţionale, grafică, pictură, obiect etc., şi până la cele care ţin de noile tehnologii, trecând prin sunet, lumină, mişcare, compoziţii spontane în succesiuni surprinzătoare, se regăsesc laolaltă, într-un spaţiu unic şi într-un timp comprimat”. Pe lângă exhibarea unui spirit civic în continuă ascendenţă al clasei mijlocii urbane de după aderarea la UE, protestele din februarie au avut caracteristici de expresie ce le-au făcut să se remarce, naţional şi internaţional, nu doar prin cuantificatorul cantitativ al numărului de participanţi, ci şi prin caracterul sută la sută nonviolent, prin accentul pe umor şi creativitate şi, poate în primul rând, prin mobilizarea pentru ceea ce politicienii numesc „valori abstracte”. (N.I.)
„De veghe în lanul de ocară”. Noua haiducie semiotică
Carmen Corbu
O tehnică de tip „culture jamming” – derivată din recunoaşterea şi anularea simbolică a unei asimetrii a puterii în cazul protestelor civile – nu numai că serveşte unui grup aflat sub dominaţie, pentru ca el să se facă mai bine auzit, dar îl şi identifică pe acesta, prin fabricarea unor sensuri şi semne proprii. Practica nu e nouă, fiind impusă de activismul de stânga al deceniului al şaptelea din secolul trecut. Opţiunea pentru referinţele culturale, literare chiar, a multor sloganuri a fost încărcată cu un dublu rol: să obţină un zgomot care să se suprapună comunicării oficiale şi să diferenţieze subcultura originară a segmentului protestatar. În linii mari, se recunoaşte aici tehnica parodiei culturale folosită în mişcările de stradă ale anilor ’60. O astfel de comunicare „culture hacking” se bazează pe două componente: cea semiotică, cu rol de recunoaştere, şi cea paradoxală, cu rol de atenţionare asupra abaterii. În sloganuri de tip „De veghe în lanul de ocară”, sau „Cannot install democracy please remove PSD and try again”, folosirea tehnicilor „intertext” – concept legat de teoriile literare –, ca prezenţă într-o comunicare a unor enunţuri păstrate în memoria unui grup, a dus la o plasare a contestatarilor într-o subcultură bine delimitată. Parazitarea prin parodie a unor referinţe livreşti sau profesionale – prin aluzia la ceva cunoscut – a avut rolul de a oferi protestatarilor elemente de autoidentificare: co-ataşamentul faţă de valori comune, în preajma şi prin opoziţia faţă de grupul de dominaţie. Într-o paradigmă fundamental aparte, în care este reluată raportarea la principii şi valori diferite de cele impuse prin autoritate, se înscriu mesajele de tip „Fu-2-10”. Printr-o astfel de formă particulară de întrebuinţare extinsă a limbii, gradul de opoziţie este intensificat pe un alt palier, unde marca stilistică rezidă în destructurare ca formă de respingere a unui statu-quo. Bilingvismul şi codificarea prin cifre sunt folosite pentru a masca, la limita expresiei acceptate în spaţiul public, o injurie sexualizată, ca expresie a non-obedienţei. Pot fi recunoscute, din nou, cele două intenţii: demarcarea subculturii de provenienţă a sloganului – în termeni de grad de deschidere lingvistic-culturală, norme de comportament social şi deprinderi profesionale –, respectiv nesupunerea şi opoziţia faţă de o ordine morală nu în sine, ci ca marcă a autorităţii. Din categoria „fără pretenţii stilistice”, scandările de tip „Vrem să muncim, nu să vă păzim” au adus în discuţie o valoare larg culturală, cea a utilităţii şi onestităţii sociale declarate de grupul contestatar, prin opoziţie cu „Noaptea ca hoţii”, ca marcă atribuită de acesta grupului contestat.
Compoziţie, disciplină, armonie, ritm
Pavel Şuşară
Protestele recente din Piața Victoriei, dar și din întreaga țară, fiindcă fenomenul este unitar dincolo de locul în care s-a desfășurat, sunt importante nu numai ca o reacție spontană de revoltă, ci și prin felul în care au îmbrăcat expresiv un mesaj politic, deplasând percepția dinspre natura lor circumstanțială, opoziția față de o decizie politică, spre o manifestare profundă a naturii umane. Deși nu au existat lideri și organizatori propriu-ziși, mulțimea protestatarilor s-a organizat ea însăși, ca un organism viu, și a devenit un tot, o structură coerentă, disciplinată și unitară căreia i se pot asocia firesc noțiunile de compoziție, de armonie, de ritm, de cromatică, de expresie dinamică etc. Exact acestea sunt atributele prin care identificăm, recunoaștem și definim forma artistică, amenajarea plastică și ambianța poetică.
Ceea ce a diferențiat aceste proteste de alte evenimente, aparent similare, care au mai avut loc în România, a fost și accesul masiv la tehnologii. Marea diversitate tehnică, de la telefoane mobile și amplificatoare de sunet până la drone și lasere, a făcut posibil un sincretism expresiv nemaiîntâlnit până acum, în care au intrat deopotrivă elemente vizuale, sonore, coregrafice și narative noi, cu mesaje epice mai ample sau concentrate sever, de tip haiku. Tot prin noile tehnologii, care nu existau acum 20 de ani, a fost posibilă privirea de sus a mulțimii, captându-se, astfel, o expresie surprinzătoare a masei de oameni, cu toate contururile ei mobile, cu întreaga diversitatea a culorilor și surprinzătoarea animație a luminilor. Privită de sus, imaginea mulțimii devine abstractă, primește expresia unei nebuloase, a unei aglomerări de particule și de praf cosmic, un fel de hartă misterioasă a unei structuri galactice. Dar nu numai de sus, din spațiu, ci și de la nivelul străzii, de pe pământ, mulțimea însăși s-a comportat și a funcționat ca un organism unitar, fiecare participant individual fiind doar detaliu al unei compoziției mari, element activ care generează un organism nou, amplu și transindividual.
Și tot acolo, la nivelul solului, s-au folosit toate mijloacele de exprimare posibile. Întreaga mișcare a fost o acțiune, un performance, o intervenție și o remodelare a spațiului urban, un eveniment sincretic, postmodern, în spiritul profund al artei contemporane, dar al aceleia care nu-și neagă memoria, ci care absoarbe, în expresia recentă, întregul stoc al experiențelor anterioare. Natura complexă și deschisă a acestui fenomen constă și în faptul că, dincolo de mesajul primar, politic, social și etic, mesajele secundare și terțiare, cele de tip artistico-simbolic, au introdus ca mediu de manifestare și ca factori expresivi și datele firii, natura stihială, cum ar fi regimul astronomic și fluctuațiile meteorologice. În timpul zilei, mulțimea din piața arăta într-un anumit fel, noaptea, totul se modifica radical, iar mobilitatea expresivă putea fi percepută și în funcție de regimul climatic și de starea vremii, condițiile naturale fiind folosite ele însele ca vehicule de comunicare.
Componenta tehnologică – printuri, telefoane mobile, imaginile digitale, redistribuirea și multiplicarea mesajelor în spațiul virtual, crearea unei anvelope informaționale în mediile de socializare, referitoare la acțiunea directă de pe teren, fotografiile aeriene, compozițiile cromatice și proiecțiile luminoase, figurative sau simple combinații de semne – spune foarte mult și despre profilul protestatarilor. Nivelul lor intelectual, capacitatea de înțelegere a lumii în care trăim, conștiința activă și privirile îndreptate spre viitor s-au transformat ele însele într-o grilă de selecție, care a eliminat paraziții și virușii oportuniști, impunându-se, astfel, întregii acțiuni, o acuratețe maximă. Tot în acest context trebuie privite și înțelese calitatea mesajelor, expresivitatea, pregnanța și umorul formelor de manifestare, precum și coerența formală și actualitatea profundă și gravă a protestului.
Dacă în Piața Universității, 1990, exista balconul ca tribună a protestelor, ca loc de asumare a unor forme de leadership, în ceea ce privește manifestațiile din februarie 2017 nu a existat nimic similar. Protestul din 1990 a avut și el momente de natură artistică, dar a fost predominant unul al sunetelor: cântece de protest, scandări, chei zornăite, pentru că, în lipsa telefoanelor mobile, cheile erau singurul obiect pe care îl aveau toți participanții, iar mesajele scrise au fost mult mai puține, parte dintre ele scrise direct pe ziduri. Nu doar la nivelul expresiei există, însă, deosebiri majore între Piața Universității și Piața Victoriei, ci și în ce privește obiectivele. În 1990 protestul căuta o alternativă la puterea politică proaspăt instalată, căuta o altă voce, nu recunoștea FSN și nici rezultatul alegerilor, balconul Universității fiind chiar creuzetul acestei noi construcții, în vreme ce prin protestul din februarie 2017 nu au fost contestate alegerile și nici rezultatul lor, ci doar sancționat modul de exercitare a puterii. Din această pricină a fost posibilă o asemenea voce, una colectivă, nu individualizată, iar mișcarea socială a fost mult mai puternică și mai incomodă pentru guvern. Neexistând organizatori și lideri, nu exista nici posibilitatea ca ei sa fie separați de mulțime și, în felul acesta, protestul să fie decapitat. Dar, în mod paradoxal, chiar dacă el nu a avut o organizare prealabilă, în spațiul public s-a manifestat ca o structură dinamică și unitară, și tocmai din această cauză s-a dovedit a fi imposibil de dislocat din afară.
Muzeu „din mers” şi interogare a instituţiei muzeale
O iniţiativă de la Cluj: Colecţia „Între Bare”
Sebestyén György Székely
Ca istoric de artă, desigur că am avut, la început, tentaţia de a privi creativitatea protestelor punându-mi ochelarii de lectură pentru artă contemporană, identificând aceste manifestări ca forme exuberante ale noii arte populare urbane. Însă o astfel de paradigmă – chiar dacă ea poate fi expresia unui adevăr – mi se pare secundară, mai mult, mi se pare că ne-ar putea conduce pe o pistă falsă. Creativitatea protestelor, chiar şi atunci când se numeşte artă activistă şi este realizată de artişti, are la bază nu estetica sau un concept artistic, ci eficienţa mesajului. Umorul este un mijloc, iar creativitatea este motorul, dar nu scopul protestelor. Astfel, când privesc un material de la proteste (în stradă sau pe reţelele de socializare) mă interesează dacă mesajul său este relevant şi percutant în clipa prezentării sale. O importantă caracteristică a protestelor din 2017 este acea maturitate a exprimării care permite umorului şi creativităţii să se desfăşoare, adesea cu nevoia de a educa. Solidaritatea dintre generaţiile care şi-au transmis mesaje morale, întărită şi de această dată de participarea diasporei (la care s-a adăugat şi simpatia străinilor), a imprimat protestelor o atmosferă civică capabilă să impună un nou set de valori societăţii noastre, care să ducă spre „o ţară normală”. Este de ajuns să ne gândim la forţa acelei imagini în care vedem pancarta „Nu fura!” în mâna unui copil sau a celei cu „Vreau pensie mărită, dar nu de către hoţi” în mâna unei doamne în vârstă.
Alăturarea cuvintelor muzeu şi întrebare creează o nouă situaţie: demersul nostru devine şi o interogare a instituţiei muzeale. În timp ce muzeele iau naştere de obicei retrospectiv, noi am început să creăm un muzeu în timp real. Marea provocare a constituirii acestui muzeu este, aşadar, lipsa perspectivei istorice: nu ştim când şi cum se vor încheia evenimentele, şi ca atare nici ce formă „finală” şi înţelesuri va dobândi muzeul nostru. Sloganul nostru „facem muzeu din mers” are şi o altă dimensiune, la care nu am avut timp să ne gândim, pe care doar am intuit-o. Trăim într-o perioadă când viaţa reală şi mediul virtual creează simultan evenimentele. Un american află de exemplu, în timp real despre protestele din România, accesând „emisiunea directă” a unui prieten pe facebook. Acea emisiune nu este doar o relatare, ci parte din eveniment. Cele două se contopesc. Cred că muzeul nostru este determinat de această simultaneitate: încearcă atât să adauge, cât şi să cuprindă cât mai multă energie vie a prezentului la care participă. Astfel, însăşi procesul de colectare se schimbă, devenind modalitate de a participa activ la proteste: am realizat contacte cu foarte mulţi oameni din întreaga ţară, ne-am exprimat reciproc solidaritatea, ne-am povestit (cât s-a putut în vâltoarea protestelor sau pe facebook) raportările noastre. Poveştile oamenilor sunt şi ele colectate în muzeu. Putem spune că muzeul îl facem împreună: rolul donatorilor şi muzeului nu se separă, suntem pe aceeaşi parte. Acest caracter deschis al muzeului se vede în procesul de colectare (oricine este bine venit să colecteze pentru muzeu şi să distribuie materiale relevante în pagina de facebook) şi va trebui să se vadă şi în modalităţile ulterioare de prezentare.
Simţim că actualele proteste reprezintă şi un frumos şi necesar mesaj pozitiv al ţării noastre către Uniunea Europeană, la zece ani după aderare şi la momente de cumpănă pentru Uniune. Titlul pe care l-am dat muzeului este, evident, cules din spaţiul public, o preluare parţială din faimoasa propoziţie „Altă întrebare” a fostului ministru de justiţie. Am început prin a colecta pancarte în stradă în data de 2 februarie, iar în 3 februarie am pornit evenimentul facebook „Proiectul Între Bare”, invitând oamenii să doneze materiale şi să distribuie în pagina evenimentului materialele pe care ei le consideră creative şi relevante. Observând că apar mai multe iniţiative de a colecta pancarte şi lozinci, şi chiar de a organiza expoziţii, am simţit că trebuie să facem un pas în faţă, pentru ca proiectul nostru să nu fie confundat cu acest tip de acţiune. Nu ne doream să ne limităm la colectarea şi arhivarea pancartelor şi nu ne-am propus să facem o expoziţie. În data de 5 februarie, am redenumit proiectul ca „Muzeul Între Bare”, cu următoarea motivare: „De acum proiectul se numeşte muzeu, esenţa rămâne însă aceeaşi: de a documenta şi colecta în timp real manifestările creativităţii protestatarilor pentru prezentarea lor ulterioară. Totodată suntem curioşi ce patină istorică vor obține aceste pancarte, lozinci, acţiuni, meme, costume etc. în funcţie de cursul evenimentelor viitoare. Cum va arăta acest muzeu? Depinde de noi, de voi, de toţi cei care ies în stradă! Altă întrebare?”. Trebuie să nu devenim prizonierii proiectului şi, în cazul în care ne dăm seama că demersul nostru nu duce mai departe energia protestelor, ci o denaturează, să putem recunoaşte eşecul demersului.
Iconografia protestelor
Nicu Ilie
Aparent, mişcările de stradă au avut, în lungul timpului, privind prin artefactele rămase, o orientare inter-opozabilă. Cele mai ample mişcări civile din secolul al XX-lea, fie că vorbim de sufragetele primului deceniu, de revolta din Chicago sau de 1968-ul parizian şi global, erau marcate de mesaje de stânga. În 1968, vectorul străzii era chiar o prelungire directă a propagandei comuniste, folosind iconurile cartoon-izate ale post-avangardei, aşa cum fuseseră ele instituţionalizate de bolşevici. Și în State, în amplele mişcări din perioada ascendentă a drepturilor civile, exista o sensibilă influenţă (mai mică decât în Franţa) a propagandei comuniste. Peste Ocean, asemenea elemente stângiste pot fi găsite până la protestele din ianuarie 2017 contra măsurilor anti-imigraţie ale noii administraţii Trump. Pe de altă parte, în Est, străzile de după 1980 – din Polonia Solidarităţii la Piaţa Universităţii ʼ90, în Bucureşti, şi de la revoluţiile de catifea la România 2017 – au avut mesaje predominant anticomuniste, cu iconografie şi motive din retorica dreptei politice. Dincolo de accentele tematice utilizate în mişcările civice din Est şi din Vest, există, ca element comun, anti-conservatorismul, care trece de divergenţa coloraturii politice şi răspunde autopoziţionării establishmentului pe eşichierul politic din fiecare stat.
Dacă temele şi motivele folosite în expresia protestului iau nuanţe regionale şi sunt dependente de evenimentele politice care provoacă acutizarea faliilor sociale, celelalte elemente din articularea protestelor non-violente prezintă, între ele, un grad mare de similaritate. Scandările şi pancartele au nevoie de mesaje scurte, lizibile şi penetrante. Strada nu este un mediu de negociere, ci, de regulă, duce la deschiderea unui canal de negociere. Ca atare, utilizează formulări limpezi şi maximale. Sunt preferate distihurile (pentru ritmul interior), aforismele şi cuvintele-simbol (pentru capacitatea lor sintetică). Imnurile (fie că e vorba de Imnul de Stat, ca în recentele proteste din România, fie de unele sui-generis) au rolul de a legitima şi de a contura identitar protestatarii. Umorul este o achiziţie relativ nouă în arsenalul protestelor, la fel ca şi flash mob-ul sau artificiile tehnologice, ele fiind mărci ale convingerii că manifestaţiile non-violente pot fi mai eficiente decât cele comunarde. Tot pe această axă a non-violenţei se află şi diversificarea formelor de expresie, cu variaţii libere în jurul temelor centrale, ceea ce, inevitabil, duce la creşterea creativităţii prin aportul individual al participanţilor.
„Self empowered subject” *
Lia Perjovschi
Dacă s-ar putea colecţiona pancartele şi dacă s-ar putea expune decent într-un spaţiu firesc – neapărat, faţă în faţă, cele din Piaţa Victoriei cu cele de la Cotroceni şi nu amestecate – sper să ajute la construcţia memoriei de durată… să legăm timpii şi lupta… să ne putem privi aşa cum suntem ca să ştim spre ce ne îndreptăm, cine vrem să fim… Şi să fim.
Context: secolul XXI
“(Artistic) Strategies in real politics … critique… occupy… blocking… blow up objects… organizing networks… performing normality… non violence… strike objects… counter imaging… street discourse… anti propaganda… disobedience… guerrilla gardening… guerrilla architecture… standing still… generosity… documenting”. ( “Truth is concrete A Handbook for Artistic Strategies in Real Politics” edited by Steirischer Herbst and Florian Malzacher, Graz, 2013)1
“Occupy movement” (2009). “Indignados”, Tunisia (2011), a Tunisian demonstrator holds his bread stick like a weapon in front of a riot policemen during a protest against the country’s new government. Iran, “Islamic Democracy”. Egypt (2011), “The Girl in the Blue Bra”. Russia (2012), “Pussy Riot”, Global Femen, Ukrainian women’s right group, topless. Turkey (2013), “Standing Still”, silent protest Erdem Gündüz. (“Global Activism Art and Conflict in the 21st Century”, edited by Peter Weibel, ZKM, 2014)2
România, de la Revoluţia din 1989 (pentru unii; lovitura de stat, pentru alţii), este în stradă; proteste, marşuri, mitinguri. S-a strigat, s-a cântat, s-a sunat din chei, s-a gesticulat în cor, s-a mărşăluit în tăcere, s-a făcut lanţ în jurul Parlamentului. Avem, cumva, o memorie scurtă, fiecare generaţie o ia de la capăt, istoria recentă nu se învaţă/dezbate în şcoală.
Februarie 2017, Piaţa Victoriei
Indiferent de ce se va întâmpla, mulţimea ştie că e subiectul şi nu obiectul istoriei.
La o analiză vizuală a textului şi a imaginii, din perspectiva icon-urilor, temelor şi motivelor: Mesaje categorice: „PSD, eşti un gunoi, ai dat timpul înapoi!”, „Te pui la somn pe 31.01.2017 şi te trezeşti pe 20.12.1989”, „1989, am ieşit pentru libertate, dragii mei copii, acu’ ieşiţi pentru dreptate”, „Am venit cu deratizarea!”, „1. Facem Curăţenie/ 2. Aruncăm gunoiul/ 3. Menţinem curăţenia!”. „Rezist, exist”, „Nu vreau să ne transformaţi în hoţi, sclavi şi emigranţi!”, „Avem dreptul la dreptate”, „Forţele inculte vor să destabilizeze ţara”, „Aţi obosit deja? Ghinion!”, „Noi nu… Not my government”, „Votul nu e un cec în alb!”, „Cel mai mare duşman al unui guvern corupt este un popor educat”, „Corupţia ucide”, „A3, RTV, B1, Naşul/ Vă acuz de degradare şi manipulare/ Mulţumesc excepţiilor”, „CNA demisia”, „Laşilor, ce-aţi făcut?”
Fermitate: „Zi de zi, aici vom fi!”, „Neam/ ne-am trezit”, „Noapte de noapte cerem dreptate”, „Refuz acest abuz”, „Abrogaţi şi demisionaţi“, „Sfidarea şi ticăloşia sunt condamnate în Romania/ Nu vom ceda democraţia“, „People should not be afraid of their government! Governments should be afraid of their people”3, „De acum, vă rugăm: cazierul”, „Depolitizarea CNA/ Stopaţi dezinformarea şi manipularea”, „Copii revoluţiei armele justiţiei”, „Când ne număraţi adunaţi +64! Colectiv”, „Mai avem mesaje pentru încă 1000 de zile”, „Noi suntem generaţia care nu tace”, „România vrea lideri, nu stăpâni”, „Scârba noastră nu încape pe 1000000 de pancarte”, „Nu uitaţi: PSD = 3.340.00 voturi, Iohannis = 6.200.000 voturi”, „Nu suntem un popor de hoţi”, „Uniţi salvăm toată România”.
Umor: „Psihotronica împotriva forţelor inculte”, „Sunt masochist/ Vreau alt guvern, tot PSD-ist”, „Îi facem să le PSD noi”, „Sleeping with one eye open” 4, „Sorine, clipeşte de două ori dacă vrei să te salvăm”, „Atenţionare de cod roşu/ Vine un ger de crapă guvernele”, „Nu se găseşte un om cinstit în PSD care să ştie programul de guvernare?”, „Jos antenele de pe mama!”, „Negru de supărare”, „Am un nou obicei/ Fac în fiecare seară piaţa”, „SOS/ Democracy not found”, „Cannot install democracy please remove PSD and try again”, „Dragnea scriitor”, „Tura de seară”.
Copii: „Orice copil ştie:/ Dacă furi,/ La puşcarie”, „Nu puteţi cumpăra toate generaţiile”, „Nu ne furaţi viitorul”, „Nu îmi place de tine”, „Români, vă iubesc pe toţi cei care înduraţi frigul să-mi salvaţi viitorul”, „Cine le-a dat protestatarilor copii???”
Tristeţe: „Afară ninge ca-n poveşti / Dar ei se fac ca plouă”, „La angajare mi-au cerut cazierul/ lor, nu“, „PSD=PCR, ne-am întors în ’47”, „Mi-am luat concediu pentru asta”, „E prea bine-n închisoare/ v-aş închide în spitale”, „Dragnea blestemat să fii, pentru dezbinarea dintre părinţi şi copii”, „Tată, te rog, trezeşte-te!”, „Vrem să fim o naţie, nu o populaţie”.
Responsabilitate: „Nu vând viitorul nepoţilor pentru punctual de pensie”, „Acum ai înţeles de ce trebuie să vii la vot”, „Dragi jandarmi, suntem cu voi/ Vă rugăm să fiţi cu noi”, „Diaspora e cu voi”.
Concluzii: „Mulţumim, Dragnea, că ce-i mai bun din români a ieşit la suprafaţă”, „Nu, mulţumim/ Noi vrem să trăim demn”, „Romania fights for morality”6.
Simboluri: „Nu ne lăsaţi singuri” – imaginea cu protestatarul singur, cei doi scriind „rezist”. Lumina (simbol compromis de populism) – în sens de vizibilitate, clarificare, curaj, analiză. Tricolorul decupat în 1989 (arestat şi el de populişti) e din nou simbolul culorilor primare, de început, de bază – noi posibilităţi, noi combinaţii.
Vizibilitate: „Thank you international press, please keep watching our fight!”7
Strategii: Omul de zăpadă.
Note:
* „Subiect/individ autoîmputernicit” – n.n.
1 „Strategiile (artistice) în politica reală… critică… ocupare… blocare… obiecte aruncate în aer… organizarea de reţele… realizarea normalităţii… non-violenţă… obiecte lovite… imagini contabilizate… discursul străzii… anti-propaganda… neascultare… guerrilla gardening (cultivarea unor spaţii urbane abandonate)… guerrilla architecture (reutilizarea unor clădiri abandonate prin adaptarea pentru noi funcţii)… a sta nemişcat… generozitate… a documenta”. („Adevărul este concret. Carte de buzunar pentru strategiile artistice în politica reală”, editori Steirischer Herbst şi Florian Malzacher, Graz, 2013)
2 „Mişcarea Occupy” (2009), „Indignados”, Tunisia (2011), un protestatar tunisian ţine o pâine ca pe o armă în faţa unui cordon de poliţie, în timpul unor manifestaţii antiguvernamentale. Iran, „Democraţie islamică”. Egipt (2011), „Fata cu sutien albastru”. Rusia (2012), „Pussy Riot”, globalizarea acţiunilor mişcării FEMEN pentru drepturile femeilor, topless. Turcia (2013), “Standing Still”, „Cei care stau nemişcaţi”, protestul tăcerii condus de Erdem Gündüz. („Arta activismului global şi conflictul în secolul al XXI-lea”, editor Peter Weibel, ZKM, 2014)
3 „Oamenii nu trebuie să se teamă de guvern, guvernele trebuie să se teamă de oameni”.
4 „Dormi cu un ochi deschis”.
5 „Democraţia nu poate fi instalată. Vă rugăm să îndepărtaţi PSD şi să încercaţi din nou.”
6 „România luptă pentru moralitate”.
7 „Mulţumim presei internaţionale. O rugăm să fie în continuare atentă la lupta noastră”.
Patrimoniul contemporan este, poate, cel mai fragil
Virgil Ştefan Niţulescu
Am mai avut ocazia să scriu despre mişcarea din SUA, prelungită în Regatul Unit şi în multe alte ţări, de colecţionare publică a accesoriilor utilizate de cei care au protestat, la scurt timp după învestirea lui Donald Trump, împotriva opiniilor acestuia, taxate drept misogine. Totul a pornit de la marşul femeilor din Washington, desfăşurat, anul acesta, în ziua de 21 ianuarie, marş la care s-au solidarizat demonstranţi din aproape 60 de ţări. Evident, la marşuri nu au participat doar femei, chiar dacă ele au fost majoritare. Se estimează că doar în capitala americană au demonstrat aproximativ 100.000 persoane.
Chiar dacă opiniile mele politice sunt consonante cu cele ale protestatarilor, ceea ce mă interesează aici nu este acest lucru, ci dimensiunea culturală a fenomenului. Or, aceasta, în viitor, va fi probată nu doar de paginile arhivate electronic ale evenimentelor promovate astfel, ci şi de obiecte tridimensionale. La ora la care scriu, destule dintre acestea sunt, deja, intrate în colecţiile muzeelor şi bibliotecilor (acolo unde nu există muzee) locale.
La scurtă vreme după demonstraţiile anti-Trump, în România au început mişcări de protest îndreptate împotriva Guvernului şi a coaliţiei aflate la putere. Îmi este greu să estimez dacă aceste demonstraţii au fost cele mai mari din ultimii 27 de ani; poate, da, poate, nu. În orice caz, este limpede că au dovedit cea mai mare doză de ingeniozitate în alegerea mijloacelor de protest. Demonstraţiile – mai ales, cele din Bucureşti – au fost, adeseori, transformate în nişte spectacole rivalizând cu cele organizate la concertele rock. Fără îndoială, la acest succes au contribuit actualele mijloace tehnologice. La demonstraţia din 1990, din Piaţa Universităţii, nu existau telefoane mobile, nici posibilităţi de a proiecta mesajele protestatarilor pe clădirile dimprejur. Spectacolul, atent coregrafiat, de firme specializate, nu putea fi organizat în 1990, când singurul mijloc tehnic utilizat era un megafon. Mai mult decât atât, în 1990 exista o singură televiziune care putea transmite imagini din timpul demonstraţiei; acum sunt aproape zece.
Fără îndoială, imaginile vor rămâne în arhivele audiovizuale. Dar ce facem cu obiectele tridimensionale, cu acele pancarte – multe dintre ele create artizanal, altele, realizate în firme specializate – care au împânzit Piaţa?
A apărut ideea strângerii acestora la Muzeul Satului. Din punctul meu de vedere, nu este o idee foarte fericită, pentru simplul fapt că acest muzeu nu s-a preocupat niciodată, în trecut, de momente ale vieţii urbane. M-aş fi aşteptat la iniţiative de acest fel din partea Muzeului Naţional de Istorie a României, a Muzeului Naţional de Artă Contemporană a României sau, la limită, a Muzeului Naţional al Țăranului Român. Primele dintre ele ar fi avut două argumente clare. Pe de o parte, este limpede că demonstraţiile din 2017 sunt parte a istoriei recente a României. Pe de altă parte, multe dintre mijloacele utilizate de demonstranţi pot fi catalogate drept „opere de artă“, în sensul că ele demonstrează o certă resursă de creativitate. Muzeul Țăranului, pe de altă parte, are o istorie consolidată în ceea ce priveşte antropologia urbană de după 1989. Desigur, este de discutat în ce măsură aceste pancarte (în marea lor majoritate) au vreo conotaţie artistică. Opinia mea este că, dacă ar fi să acceptăm această abordare, ea ar fi la limita de jos a artei. Probabil, unul dintre motive este legat şi de relativa mea pudibonderie; destul de multe dintre pancartele purtate în timpul manifestaţiilor purtau mesaje obscene. De ce ar trebui considerate aceste sloganuri drept purtătoare ale unui mesaj artistic? Doar pentru că dovedesc o îndemânare a utilizării rimelor? Acum 27 de ani, niciunul dintre mesajele protestatarilor nu includea termeni pornografici. Acum, aceştia par, aproape, normali.
Dar nu aceasta este problema de fond, ci aceea a colecţionării obiectelor utilizate în timpul demonstraţiilor. Deşi cred că Muzeul Naţional de Istorie ar fi instituţia cea mai îndreptăţită în colecţionarea acestor obiecte, în ultimă instanţă, important este ca ele să fie salvate.
Încă nu ştim dacă, în viitor, demonstraţiile din ultimele săptămâni vor fi considerate benefice, pentru România sau nu. Mai avem timp, câteva decenii, să judecăm acest lucru. Dar că ele trebuie perfect documentate, aici nu există nicio îndoială.
Patrimoniul contemporan este, poate, cel mai fragil. Este o datorie comunitară aceea de a-l salva de la pieire. Altfel, urmaşii noştri nu vor înţelege epoca pe care o trăim.