CULTURA IDEILOR
Spre ontologia sensului
Andrei Marga
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 9 (565), 2 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-9-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura565web.pdf
Deja în ingenioasa sa carte „Folosirile argumentului” („The Uses of Argument”,1958), Stephen Toulmin arăta că celebrul silogism aristotelic – „Toţi oamenii sunt muritori, Socrate este om, deci Socrate este muritor” – ascunde complicaţii. Dacă prima premisă este luată ca „regulă de derivare”, atunci este o structură, dacă este luată ca simplă „enumerare”, este cu totul altă structură. Pe linia primei interpretări au înaintat disciplinele formalizate, care au dat „ştiinţele tari”, pe linia celei de a doua, umanioarele, care nu se bucură de aceeaşi rigoare, dar aderă la realităţi individuale.
Mai târziu, în „Întoarcerea la raţiune” („Return to Reason”, Harvard University Press, 2003), Stephen Toulmin a propus „o întoarcere la rațiune”. El voia să ne aducă în urmă, la situaţia în care ceea ce avea să se numească „raţionalitatea” din sistemele formalizate şi, respectiv, „rezonabilitatea” din deciziile vieţii, nu erau despărţite, sau chiar opuse. Această situaţie Stephen Toulin o localizează în secolul al XVII-lea, când elanul formalizărilor şi al axiomatizărilor era abia la orizont.
Între timp, a devenit limpede că niciuna nu o poate face superfluă pe cealaltă, în pofida progreselor de o parte, de pildă, cu Leibniz, şi de alta, spre exemplu, cu Vico. „Raţionalitatea” şi „rezonabilitatea” trebuie asumate deopotrivă. Ca urmare, se pune o întrebare ce transcende aspectul istoric: de unde vine legitimitatea celor două – raţionalitatea ştiinţelor tari şi rezonabilitatea deciziilor? Care este, altfel spus, suportul „raţionalităţii” şi al „rezonabilităţii”?
Răspunsul meu este că acest suport este mai profund decât ne spune descrierea istorică şi este de natura sensului. De aceea, interogarea de către Stephen Toulmin a „raţionalităţii” şi „rezonabilităţii” are nevoie astăzi de întregirea cu o explorare a sensului.
Pe de altă parte, Stephen Toulmin aminteşte de fiecare dată împrejurarea că, începând cu Galilei, Newton, Leibniz, modelarea cunoaşterii moderne de către fizica matematică şi mecanica cerească nu a fost decât un mijloc pentru un scop – a atesta o anume construcţie a universului de către Creator. Acest răspuns nu mai este suficient, căci asumpţia după care Creatorul operează doar matematic a rămas greu de dovedit.
Oricum, diferenţa dintre modelări concurente – în ştiinţe şi în generalizările filosofice – nu a încetat să crească. A crescut însă în acuitate şi nevoia conceperii unităţii lor. Abia printr-o lămurire a sensului se mai poate face faţă nevoilor culturale de astăzi.
Aş observa, pentru a întemeia propunerea de a prelungi „întoarcerea la raţiune” cu „întoarcerea la sens”, că suntem puşi astăzi în faţa unei probleme ce întrece mult situaţia descrisă de Stephen Toulmin. Iată câteva argumente.
Nu mai putem unifica nici măcar diversele teorii ale fizicii – nici chiar cele relative la fizica particulelor elementare – fără abstractizări puternice care duc în afara frontierelor lor. De la Carl von Weizsäcker („Die Einheit der Natur” [„Unitatea naturii”], Carl Hanser, München, 1971), la Leo Smolin („Time Reborn. From the Crisis in Physics to the Future of Universe” [„Renaşterea timpului. De la criza din fizică la viitorul universului”], Houghton Mifflin Harcourt, New York, 2013) ni se spune, cu cele mai solide probe, că unificarea diverselor teorii ale fizicii se poate face doar în dreptul conceperii timpului, până la urmă, în conştiinţa timpului. Nu altceva decât timpul asumat se dovedeşte a fi condiţia cea mai adâncă a cunoaşterii.
În plus, avem deja multe „raţionalităţi” concurente în aceleaşi discipline. Sociologia este străbătută de controversa abordării cauzaliste şi a celei comprehensiviste, ca şi istoria, de altfel, şi ştiinţele sociale, pe o mare suprafaţă. La aceste abordări se adaugă acum, în câteva ştiinţe, abordarea funcţionalistă şi abordarea managerială. Nu avem cum infirma o abordare în favoarea alteia, iar validitatea fiecăreia trebuie explicată. Numai într-o teorie a sensului cunoaşterii se mai poate atinge explicaţia.
Pentru a ne reproduce în mod cultural viaţa, acţiunile noastre, ca oameni, se cer diversificate. Drept consecinţă, Howard Gardner („Five Minds for the Future” [„Cinci inteligenţe pentru viitor”], Harvard University Press, 2008) are dreptate când spune că, în educaţie, de pildă, nu ajunge formarea unei singure „inteligenţe” („Disciplined” sau „Synthetising” sau „Creating” sau „Respectful” sau „Ethical Mind”), căci niciuna nu derivă automat atingându-le pe celelalte.
Chiar criza actuală a darwinismului indică nevoia unui răspuns mai profund decât invocarea diferenţei dintre ştiinţă şi eseistică. Empatia, bunăoară, chiar tropismul opus egoismului şi celebrei „lupte pentru supravieţuire a celui mai adaptat”, au de partea lor, la această oră, cercetări tot atât de ştiinţifice (vezi Paul Gilbert, „The Compassionate Mind” [„Inteligenţa empatică”], New Harbinger, Oakland, 2009) precum darwinismul clasicizat.
Pe spaţiul mai amplu al culturii umanităţii, ca să mai adăugăm un argument, este limpede că resimţim astăzi nevoia de conlucrare dintre religie, ştiinţă-filosofie, înţelepciune. Acestea vin spre noi din origini istorice diferite, dar acum, ca ulterior născuţi, avem nevoie de aducerea la convergenţă a unora dintre demersurile lor.
Filosofia se limitează adesea la a lua partea „raţionalităţii” sau „rezonabilităţii”, dacă nu doar a unei „raţionalităţi” sau alteia. Dar, la propriu, filosofia rămâne credincioasă sieşi integrând experienţele diverse ale lumii. Ea are acum de lămurit sensul abordărilor rivale, dar nu prin reducţionisme consumate, ci sondând locurile în care se formează sensul. Astfel, suntem din nou aduşi în situaţia de a încerca articularea „mândrei discipline a ontologiei” (Kant), pe care Hilary Putnam („Ethics without Ontology” [„Etică fără ontologie”], Cambridge University Press, 2002) o vedea aproape imposibilă.
(Din volumul Andrei Marga, „Sensul”, în pregătire).