CULTURĂ ȘI SOCIETATE
Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA
Înapoi la bistro
Monica Săvulescu Voudouri
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 9 (565), 2 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-9-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura565web.pdf
Când, după ultimul atac tragic din Paris, francezii, pentru a dovedi că nu se sperie de terorism și sunt deciși să-și ducă viața la fel ca înainte au lansat lozinca „Înapoi la bistro”, această manifestare mi s-a părut o formă expresă a ușurinței de spirit. Cel puțin din punct de vedere sociologic, lozinca dovedea absoluta neînțelegere a fenomenului. Ideea că viaţa ar fi putut fi continuată în același fel li se potrivea celor care supravieţuiseră evenimentului. Oricât i-ar fi mobilizat sloganul, morții trebuiau, vrând-nevrând, să renunțe la bistro, deci lozinca nu se adresa decât nesimțitorilor sau celor care nu fuseseră loviţi direct de nenorocire.
Nu numai ușurătate, dar și o extraordinară lipsă de asumare a realității dovedea lozinca. Cel căruia sloganul îi trecuse într-un moment nefericit prin minte, probabil că nu pusese niciodată piciorul într-un ghetou. Fiindcă „Înapoi la ghetou” ar fi fost mult mai potrivit să se proclame în acel moment; acolo era greul, de acolo venea pericolul, acolo trebuia mobilizare și muncă. Și acolo s-ar fi cuvenit să înceapă participarea la binele social, nu la bistro. Cu banii care s-au cheltuit în acele zile pentru a-i aduce pe toţi capii de state și a-i plimba prin Paris în rânduri strânse și bine gândite, cu acei bani, deci, s-ar fi putut ridica în ghetourile din Paris câteva școli. Fiindcă aceia care cunosc situația, spun că prin acele cartiere trebuie muncă serioasă și că manifestațiile cu lozinci, cu floare în piept și cu haine mânjite cu fel de fel de îndemnuri nu folosesc nimănui. Cu atât mai puțin iniţiativele care au urmat, de a se introduce, vezi doamne în scopuri democratice, şcoli în limbile minoritarilor. Soluția, în loc să-i pregătească pe locuitorii ghetoului pentru piața de muncă, le anulează orice posibilitate de la bun început, dacă nu chiar și cu bună știință. Fiindcă un om nepregătit profesional și care nu poate să se exprime în limba țării în care trăiește se autoexclude din pornire de pe piața de muncă.
O profesoară cu înalte calificări pedagogice mi-a explicat de curând situația. Dacă acum câțiva ani prin acele locuri se vorbea o franceză aproximativă și se mai găseau și câteva persoane cu un loc fix de muncă, acum, spunea dânsa, ea una n-ar mai avea curajul să intre într-un ghetou. Nu de alta, dar nici nu s-ar mai putea face înțeleasă, fiindcă ultima generație nu mai vorbește deloc limba țării în care trăiește, iar, din limba țării de baștină a părinților lor, tinerii nu știu decât câteva sute de cuvinte. Comunicând totalmente defectuos, li se pretinde lor să își caute un loc de muncă în lumea concurențială franceză. Unde tradiția învățământului se bucura până nu de mult de o mare faimă, lucru care, din ce în ce mai mult, acum devine o amintire. Fiindcă, din nefericire, ultimele generații sunt îndemnate cu insistență către bistro, către distracții, către concursuri de cântat și de dansat, către concerte mai mult sau mai puțin de nivel artistic, către filme cu zero conținut estetic și social; toată lumea este invitată să cânte, să danseze și să petreacă bine. De muncit, cine să mai muncească?
Tineretul e convins prin toate mijloacele că viața e o distracție și că, dacă acest drept nu i se acordă, el trebuie să iasă la manifestații, cu cocarde (ce de bani! ce de bani!), cu bannere (ce de bani!), cu hainele mânjite cu lozinci (ce de bani! ce de bani!) și îndrugând fel de fel de poezele rimate, care, vezi doamne, scot societatea de la ananghie.
Când, după tragedia lor națională din 1945, nemții au introdus săptămâna de lucru de șapte zile, nu știu dacă a demonstrat cineva și nici nu știu dacă s-a găsit cineva care să-i îndemne să lase munca și să se ducă la un wurst și-o bere. Și uite că astăzi, cu mai puține distracții, avem ce avem pe harta economică a Europei.
Fiind copil născut după încheierea războiului, îmi aduc aminte și de atitudinea părinților mei din acea perioadă. Tatăl meu, după ce a scăpat din încercuirea de la Stalingrad și a mai ajuns cu războiul și până în munții Tatra, s-a întors în Ardeal și, medic fiind, a făcut toată campania de eradicare a tuberculozei și a sifilisului în zonă. Iar învățătorii mei au reușit, străbătând sâmbăta și duminica satele din cele mai ascunse cotloane ale munților Apuseni, să pună capăt analfabetismului.
Viața lor n-a fost o distracție. Și nici n-a făcut toată lumea parte din sistemul terorii politice, așa cum se încearcă să li se inducă acum tinerelor generații. Nu, părinții noştri nu și-au petrecut viața la concerte pop și la cârciumi. Discutând de curând cu un medic care-și făcea pe atunci stagiul pe Hută, un vârf din munții Plopișului, ne aduceam aminte cum – nefiind nici locuințe și nici magazine pe zeci de kilometri în jurul dispensarului lui, – cineva venea cu o căruță și îi aducea o dată pe săptămână câte o pâine de la o brutărie din Cluj. Dacă el era pe munte printr-un sat chemat la vreun bolnav, omul cu pâinea i-o arunca din căruță în curte și pleca mai departe, pe la alt stagiar ascuns printre munți.
Asist zilele acestea, în Grecia, la un fenomen de o aberație totală. Fiindcă se modernizează sistemul de procurare a biletelor de transport, „revoluționarii” noştri dau foc la autobuze. Așa, pur și simplu, ei opresc autobuzele, cu cagula pe față, dau jos călătorii și pun benzină. Autobuzele au fost cumpărate cu bani grei, din bugetul de stat, în urmă cu vreo 20 de ani. Până atunci cred că pe-aici circulau cele mai ciorsăite mijloace de transport din Europa. Dar s-a făcut un efort. De câțiva ani țara este în rândul lumii. S-a construit și metroul. Sistemul de procurare a biletelor era însă altfel decât în restul Europei, într-o țară care trăiește aproape exclusiv din turism. Și s-a stabilit să unificăm și acest sistem, pentru a le veni mai ușor celor care ne vizitează. Nu s-a prevăzut însă reacția unor indivizi din populația locală. Ei și-au pus cagula pe cap și vor să dea jos guvernul cu orice chip. Mașinile noastre ard. Populația de aproape 6 milioane a capitalei e obligată să trăiască în condiții de panică.
Stau de vorbă cu un șofer ca să aflu ce crede el despre una ca asta. Cine sunt băieții? Unii, spune el, care n-au știut în viața lor să strângă un șurub la o trotinetă. Altfel, cum să distrugi un lucru bine făcut de o fabrică de renume și plătit cu bani grei? Unii, care nu vor să muncească pe un salariu de bază, fiindcă ei cred că lor li se cuvine mai mult. De ce? Școală n-au făcut, meserie nu au, iar bani, dacă nu li se dau din familie, se găsește până la urmă cineva să-i plătească, pentru distrugere, pentru a crea divergențe, pentru a dovedi Europei că țara e la pământ.
Și mai stau de vorbă și cu o copilă, o doctoriță care de-abia a terminat facultatea și lucrează voluntară într-un centru de refugiați de pe o insulă. Stă pierdută în fața autobuzului care arde. Ar fi trebuit să ajungă la gară. Și de acolo să ia un tren până în portul Pireu. Și de acolo un vapor până pe insula unde are un mic ambulatoriu. Este acolo un copil sirian grav bolnav, îmi spune. Și ea a venit la Atena să ceară sprijin. Să-l aducă într-un spital din capitală. Dar acum… nu are cu ce să se întoarcă și acolo o așteaptă o mulțime de alți pacienți. E alarmată, vorbește cu disperare la telefonul mobil. Își sună o prietenă, care și ea e profesoară pe insulă pentru refugiați. Și ea, îmi spune doctorița, e în primul ei an după absolvire. S-au cunoscut la un centru de recrutare. Da, e greu, fizic și psihic… da, se muncește mult…
Iată deci cum fiecare timp și fiecare loc are idealiștii lui. Numai că destinele lor nu se împlinesc la bistro.