EDITORIAL
Cultura și contracultura. O coexistență inevitabilă?
Angela Martin
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 9 (565), 2 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-9-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura565web.pdf
S-au purtat discuții multe la noi, au avut loc dispute, unele dintre ele aprinse, despre ce înseamnă cultura de valoare, despre cum sunt promovate valorile noastre în străinătate, dacă selecția lor este mulțumitoare. Să ne amintim, bunăoară, scandalul iscat în jurul expoziției de la ICR New York din 2008, intitulată „Freedom for Lazy People” („Libertate pentru leneși”). E mult de atunci, dar cazul rămâne memorabil prin exemplul său negativ, pentru că s-au expus acolo lucrări bogate în „trivialități”, „blasfemii”, „sugestii ofensatoare”, culminând cu nefericitul ponei roz, decorat cu o zvastică. Dacă ar fi fost organizată de o instituție privată, încă i s-ar mai fi găsit, poate, expoziției o scuză – anume că venea în siajul vreunui curent rebel din Statele Unite, chiar dacă acesta a făcut valuri demult, în urmă cu decenii. Fiind o manifestare „oficială” însă, organizatorii au fost acuzați în presa din țară de insolență, de sfidare adusă politicii corecte și chiar spiritului românesc. Personal, cred că asemenea regretabile accidente nu au legătură cu arta, nici cu relele intenții, ci, practic, cu lipsa de profesionalism și de bun-simț care, împreună conduc – cum s-a întâmplat – la un comportament inadecvat. Pentru că, dacă a fi rebel, când ești artist, este un lucru de înțeles și, uneori, de admirat, când ești funcționar public și reprezinți statul în oricare dintre afacerile sale, o astfel de (im)postură este de neconceput și de neacceptat.
Articolul 33 din Constituția României privind „Accesul la cultură” stipulează că „Statul trebuie să asigure […] promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume”. Numai că, respectivele valori, deși menționate în lege, nu sunt definite defel. Apelăm, așadar, la o definiție dintr-un document UNESCO – „Thesaurus international du développement culturel” („Tezaurul internațional al dezvoltării culturale”) – din 1983, pentru a vedea mai întâi ce înseamnă ele mai explicit: „Înțelegem prin valori culturale acele relații simbolice care asigură coeziunea unei societăți sau a unui grup, mențin și consolidează sentimentul de apartenență al membrilor acestora, le perpetuează patrimoniul socio-spiritual ca reprezentare a plenarității existenței lor și dau sens vieților individuale”. Transferând acum toate aceste calități în contul valorilor culturale naționale, vom constata că exportul invocat nu se potrivește câtuși de puțin cu litera și spiritul legii. Sigur, în mod normal ar trebui să fie de prisos, dacă nu rușinos, să ajungem acolo încât să confruntăm (până și) calitatea actelor de cultură cu legea. Lasă că o confruntare ca aceasta, până în pânzele albe, nici nu ar fi posibilă, darmite de folos. Avem însă proba recunoașterii unanime. Această probă – dintre toate cea mai fiabilă –, a recunoașterii valorice a unui fapt de cultură, a unei opere, a unui creator , valabilă pentru toate națiunile lumii, funcționează, firește, și în cazul națiunii noastre: ea este, în fapt, acel impuls pe care îl trezește și îl crește în noi toți, ca într-o singură ființă, școala. Dacă școala își împlinește cu adevărat misiunea: altfel spus, dacă ne transmite cultură și ne instruiește în spiritul solidarității între generații în temeiul aceluiași atașament identitar și cultural. Și credem că și-o împlinește. Așadar, nu există dubiu în privința posibilității alegerii valorii de non-valoare – prin recunoașterea unanimă a valorii într-o creație, într-un creator etc. Recunoaștere, care, prin reiterare, s-a instaurat durabil ca adevăr general valabil, s-a consolidat, s-a perpetuat din generație în generație, iar obiectul ei a devenit marcă identitară. Cu valoarea națională, odată statuată, avem, ca urmare, o relație specială, de afecțiune și de încredere. Întâi, pentru că ne simțim cu toții parte în ea și din ea, apoi, datorită orgoliului pe care ni-l întreține, căci are forță transnațională și ne reprezintă în lume printr-un mesaj umanist.
Și, totuși, atunci când ne referim la producția culturală de export, furnizată de întreaga cultură – veche, contemporană, recentă –, e bine să nu gândim într-o logică maniheistă. Fiindcă, dacă dezbaterile de până acum pe tema stabilirii unor criterii în politica de promovare internă sau externă a culturii au eșuat, lucrul acesta s-a întâmplat tocmai din cauză că ele s-au centrat exclusiv pe valoare. Mai precis, pe dihotomia valoare-nonvaloare. Când, de fapt, transformările care se produc, astăzi, în lume ne obligă să admitem că, în exporturile culturale, trebuie să ținem seama de realitățile care modifică neîncetat orizontul/orizonturile de așteptare; că modul de selecție este determinat de criterii inspirate adesea de un adevăr mai complicat referitor la calitate, oportunitate și adecvare. El trebuie căutat în urzeala de relații interculturale, în coexistența paralelismelor, a diferențelor, interacțiunilor, influențelor, contagierilor, îmbogățirilor, intersectărilor, în modul de comunicare, în permanenta adaptare a limbajelor la raporturile mișcătoare dintre cultură și valoare, în inevitabila coexistență și, din păcate, concurență între cultură, subcultură, contracultură. Dar nu în ultimul rând, în etica pe care o pretindem din partea partenerilor culturali, naționali și internaționali, în toate ocaziile și formele de negociere și cooperare. Și, bineînțeles, în definirea propriului interes: acela de a ne prezenta cu produse culturale de marcă românească și nu cu surogate sau mostre contraculturale.
Cum ne raportăm însă la celelalte creații, din sfera culturii înalte, la rândul lor, totuși, bine calificate? Ce șanse au să se impună experiențele tinerilor artiști, care nu au timp suficient să se sedimenteze, să capete consistență valorică și să dobândească popularitate? Sau contribuția artiștilor care, local, fac carieră din inconformismul lor artistic și existențial, dar cad în plasa celui mai umil conformism, imitând rețetele de consum ale trendului global? Unde va duce conflictul deschis între rezistența la nou și asumarea lui rațională? Dar derivele, în confuzia creată de falsele valori, de falsele modele și repere, de contrafaceri și înlocuitori? Cât de mult va fi afectată cultura de permanenta dispută dintre regulile tradiționale de gestionare a valorilor patrimoniale și practicile emergente ale societății în continuă schimbare?
Și pe urmă, ea, cultura – săracă, neajutorată și pe zi ce trece tot mai marginalizată –, va fi în stare de una singură să țină piept agresiunii politicilor de „globalizare a nimicului”? Sintagma îi aparține lui George Ritzer, cunoscutul specialist în sociologia consumului, autor, în 1993, al celebrei lucrări „Mcdonaldizarea societății”, care consideră cultura, în prezent – și cu atât mai mult în perspectivă –, o victimă sigură a contraculturii. Daunele pe care aceasta din urmă le va aduce în viitor, deopotrivă culturilor naționale și celei globale, vor fi, potrivit sociologului american, ireparabile. Iată, de exemplu, în viziunea sa, portretul tipului de rebel care se revendică de la contracultură: „Individul ideal pare să fie un fel de «om haotic» care, refuzând să urmeze orice regulă sau să se conformeze oricărui cod sfârșește prin a avea o fobie față de orice tip de comportament care prezintă o regularitate”[1]. Oare vor da omenirii viitoarele generații rebele o istorie mondială a contraculturii comparabilă ca forță și longevitate cu cea a culturii?
În fine, trebuie să spunem că și noi avem din belșug indivizi care se încadrează în această tipologie. Și că în societate coexistă manifestări diverse, atitudini de frondă, elanuri contestatare, adeseori viscerale, iar ele nu țin doar de boemă, de romantismul juvenil, de erupția unui complex de inferioritate, ci de o viziune articulată și propagată în mod organizat prin „structuri” sociale și „culturale”. Toate imită modele de import, curentele cele mai influente din Statele Unite – beat, hippie, punk –, care au împânzit întregul mapamond. Sau alte curente din Marea Britanie, Teddy Boys, Rockers, Mods etc., atât de în vogă, încât presa locală a văzut cândva în manifestările solidare ale unor generații contraculturale un adevărat pericol social.
Peisajul nostru urban este de mult populat de credincioși ai sloganului „Be different!”/„Fii altfel!”, de imitatori ai acestora, de luptători împotriva societății convenționale, de creduli și înfocați devoți ai eviscerării culturale; ca urmare, este împănat de semnele distinctive ale tuturor genurilor de „cultură a nimicului”, creație colectivă a celor neadaptați, „lazy people” sau, după un termen la modă, sociopați; multora dintre ei aspirațiile personale li se încurcă în bărbi și codițe, în crestele ridicate și bătătorite cu gel, se opresc în bocanci și la vestimentația bizară, provocator „diferită”. În general, nici imaginația nu este mai fericită, își consumă talentul pe tatuaje, piercing, muzică rap și graffiti.
Pe de altă parte, există, de-acum, destui artiști și activiști și simpatizanți ai acestora care consideră că „a gândi cultural” înseamnă a gândi și a acționa „contra cultural”: nu din afara culturii, ci din intimitatea ei, neavând nicio ezitare de ordin moral în a o submina. Ei vor instaurarea contraculturii ca ramură a culturii, aceasta prezentând, din perspectiva lor, câteva mari avantaje: este mai liberă, redusă intelectual și relaxată moral, adesea licențioasă, dar cu deschidere spre masele de tineri. Spre deosebire de subcultură, resemnată în poziția ei de inferioritate, contracultura se crede din start pe picior de egalitate cu cultura, pe care o înfruntă visând să o detroneze cu dârzenia unui teribilism infantil. Unii sociologi îl compară cu un snobism marginal. Un soi de beție a fraternizării îi mobilizează și îi îndârjește pe adepți într-un dispreț superior pentru viziunea culturală oficială. Ei pretind, înainte de orice, legitimitate, dar aparțin unei mișcări lipsite de identitate, căreia îi atribuie calități. În opinia lor, contracultura are pasiune pentru schimbare, este flexibilă și fără prejudecăți, se pliază imediat la mode, este combativă, ofensivă, cu posibile resurse de energie vitală. Detestă disciplina, regulile, normele, dar, cum observă sociologii, le detestă cu program: este „anti-instituțională” și „anti-sistem”, ambiționând să se ralieze la grupuri și mișcări internaționale. Fiind anti-sistem, este anti-tot setul de valori – tradiționale, naționale – susținut și promovat de sistem. Câștigă treptat teren, dar are deocamdată o problemă în interior: deși este frecvent finanțată pe proiecte de la buget, încurajată de televiziuni și de însăși presa culturală, rămâne o formă de amatorism și este lipsită de recunoaștere generală.
Contracultura are, așadar, un dublu deficit: de receptare și de respectabilitate, la care contribuie neîndoielnic școala, oricât s-ar emancipa. Căci școala este (încă) – și vreau să sper că nu va înceta să fie, în ciuda noilor paradigme educaționale – o instituție atașată de tradiție și transmițătoare de valoare prin însăși vocația ei identitară. Iar pedagogia este o artă constrângătoare: iubitoare de libertate, însă de reguli nu mai puțin. Este și singura, de aceea, care ne mai poate modela și pregăti să devenim, spre folosul propriei culturi și națiuni, și valoroși creatori, și buni receptori, și drepți evaluatori.
[1] George Ritzer, „Mcdonaldizarea societății”, apud Heath & Andrew Potter, „Mitul contraculturii. Rebelii, consumul și capitalismul”, traducere de Dan Flonta și Bedros Horasangian, Comunicare.ro, București, 2011, p. 191.