CULTURA ANTROPOLOGICĂ
Rubrica ARHIPELAGUL MUZEELOR
Brukenthal 200
Virgil Ştefan Niţulescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf
Am trăit momente emoţionante, în ziua de 25 februarie, când am asistat la ceremonia care a marcat aniversarea celor două secole de istorie a Muzeului Naţional Brukenthal. Este, desigur, unul dintre cele mai cunoscute muzee din Centrul şi Estul Europei, beneficiind de un patrimoniu de o valoare extraordinară, în raport cu multe alte instituţii similare din România.
Fiind guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei (cel care exercita conducerea executivă a Transilvaniei în numele marii principese Maria Theresia şi, apoi, al marelui principe Iosif al II-lea), baronul Samuel von Brukentahl, om înstărit şi chibzuit, a cheltuit mare parte din averea sa pe o fabuloasă colecţie de artă, pe antichităţi şi cărţi, colecţie constituită prin achiziţii realizate, mai ales, în Viena. La trei ani după încheierea mandatului său de guvernator, în 1790, baronul s-a gândit să permită accesul publicului la ceea ce colecţionase de-a lungul unei vieţi întregi (avea, atunci, 69 de ani), în palatul ridicat în Piaţa Mare a Sibiului, în 1779. A făcut acest lucru, ca urmare a convingerilor dobândite în cadrul masoneriei (fusese iniţiat în Loja vieneză „Cei trei vulturi” şi şi-a continuat activitatea masonică la Magdeburg), încercând să contribuie la înălţarea spirituală a contemporanilor săi. Există indicii că şi una dintre încăperile palatului ar fi funcţionat drept templu masonic, în epoca în care, în Sibiu, activa prima Lojă de care ştim, cu certitudine, că a fost înfiinţată în oraş, la 15 mai 1767, de un contemporan al baronului, Simon Friedrich von Baussnern, Loja „Sfântul Andrei la cele trei frunze de nufăr”, şi din care, alături de guvernatorul Marelui Principat, au făcut parte mulţi alţi etnici saşi, maghiari, români şi chiar greci, reprezentanţi de seamă ai Iluminismului, în această parte a Europei, dar şi oameni simpli, funcţionari, preoţi şi chiar slujitori. Întâmplător sau nu, Brukenthal a deschis accesul publicului la colecţiile sale, exact în anul în care Loja sibiană a fost nevoită să îşi înceteze activitatea.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, în ziua de 3 ianuarie 1802, baronul şi-a semnat testamentul, specificând că, atunci când urmaşii săi pe linie masculină se vor stinge, „biblioteca, colecţia de tablouri şi acvaforte, apoi colecţiile de minerale, antichităţi şi monede, pe care prin prezenta le dedic în mod special şi le donez irevocabil în totalitatea lor, împreună cu capitalul de întreţinere al acesteia, de 36.000 guldeni, intră definitiv în proprietatea Gimnaziului Evanghelic din Sibiu”. Un an mai târziu, Brukenthal a murit, iar, în 1817, Muzeul fondat de el a fost, formal, înfiinţat. După alţi 60 de ani, şi palatul a intrat în proprietatea Gimnaziului.
În 1948, Muzeul şi colecţiile sale au fost etatizate. 19 dintre cele mai preţioase tablouri, semnate, între alţii, de Pieter Bruegel cel Bătrân, David Teniers, Alessandro Magnasco, Lorenzo Lotto, Jakob Jordaens, Philips Wouwemann, Antonello da Messina, Jan van Eyck şi Hans Memling, au ajuns, ceva mai târziu, la Muzeul Naţional de Artă al României, de unde au revenit, în locul lor de drept, abia în noiembrie 2006. Între timp, decizia juridică privind restituirea tuturor bunurilor care aparţinuseră baronului se luase, deja, în 2005.
Trebuie spus că, în timpul regimului comunist, muzeul s-a îmbogăţit cu multe alte colecţii de artă, istorie şi ştiinţe ale naturii, făcând din această instituţie ceea ce este astăzi. Este greu de spus când vor ajunge absolut toate acestea să fie expuse, pentru că, în momentul de faţă, instituţia sibiană se concentrează pe cele mai preţioase dintre capodoperele pe care le deţine. Pe de altă parte, este la fel de important faptul că muzeul este prezent în multe expoziţii organizate în străinătate şi găzduieşte, la rândul său, expoziţii de valoare similară, realizate în cooperare cu mari muzee europene. Cu alte cuvinte, astăzi, Muzeul Naţional Brukenthal a ajuns să fie considerat una dintre cele mai respectate instituţii muzeale de pe bătrânul continent, iar faima sa a fost mult augmentată, aşa cum era şi de aşteptat, de faptul că Sibiul a fost Capitală Culturală Europeană, în urmă cu un deceniu.
Pentru România, Muzeul Brukenthal are, însă, o semnificaţie aparte. Fiind deschis în 1817, este cel mai vechi aşezământ muzeal de pe teritoriul de astăzi al României, inaugurat cu 17 ani mai devreme decât anul în care au fost înfiinţate muzeele din Iaşi şi din Bucureşti. Desigur, mai multe muzee ale lumii, mici sau mari, dar, în orice caz, celebre, au fost înfiinţate mai devreme sau cam în aceeaşi epocă: Ashmolean (în 1683), Muzeul Britanic (fondat în 1753, dar deschis publicului în 1759), Uffizi (în 1769), Muzeul Teylers, din Haarlem (deschis în 1778), Luvrul (în 1793), Prado (deschis în 1819), Smithsonian (înfiinţat în 1835 şi deschis pentru public, treptat, începând din 1855) etc. Pe parcursul celor două secole de existenţă, muzeul sibian a funcţionat neîntrerupt şi a fost, întotdeauna, un motiv de mândrie, mai întâi, pentru transilvăneni, apoi, pentru întreaga naţiune română. Spiritul iluminist al fondatorului muzeului a rămas la fel de viu astăzi, ca şi acum două veacuri şi, aş spune, la fel de actual. Acum, ca şi atunci, societatea noastră are nevoie de muzee pentru a se putea strânge în jurul unor valori comune şi indubitabile.