CULTURA ISTORIEI
Rubrica ELOGIU LATINITĂȚII
Conservarea etnonimului „roman” numai la români
Ioan-Aurel Pop
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 11 (567), 16 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-11-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_567_web.pdf
Azi trăiesc mai mulți vorbitori de limbi neolatine în afara Europei decât în Europa, iar aceștia s-au născut în urma expansiunii europene a romanicilor. Ei sunt concentrați în acea parte a lumii numită America Latină. Dacă nu ar fi adjectivul „latină”, nimic nu ar aminti formal de romanitatea de odinioară. Dar și în Europa se întâmplă la fel: italienii își au numele de la o noțiune geografică, spaniolii tot de la o denumire geografică (de sorginte feniciană), francezii de la triburile germanice ale francilor, provensalii de la un substantiv comun (lat. „provincia”), catalanii de numele unor populații germanice și sarmatice (Got-Alania) etc. Astfel, este evident că etnonimele popoarelor romanice de astăzi, deopotrivă europene și extraeuropene, nu mai amintesc deloc de Roma, de statul roman sau de poporul roman. Cu o mare – cel puțin pentru noi – excepție, românii! Este o excepție așa de neobișnuită, încât cei mai mulți contemporani nu și-o explică ori o explică rău. Pentru unii, poporul român se cheamă astfel datorită elitei noastre studioase din secolul al XVIII-lea, reprezentate în special de Școala Ardeleană, obsedată de latinitate. Pentru alții, mai buni cunoscători ai istoriei, numele ar veni de la generația renascentistă și mai ales postrenascentistă (din secolele al XVI-lea și al XVII-lea), adică de la umaniștii care studiaseră în școli occidentale și polone, în colegiile bune iezuite, unde învățaseră despre Dacia romană, despre acvilele Romei ajunse până la Carpați și la Pontul Euxin. Pentru cei mai inculți și mai ignoranți, numele românilor ar fi sinonim cu cel al romilor, mai ales în lumina mișcărilor de populație de la noi spre vest, din ultimele decenii.
Și totuși, de când se numesc românii români și de ce? Cercetătorii serioși știu demult răspunsurile corecte sau aproape corecte la aceste întrebări, dar vocile lor sunt obturate de altele, mult mai gălăgioase și mai penetrante. Azi este însă și mai clar decât altădată că românii s-au numit întotdeauna români sau/și rumâni, de când există ei ca popor, adică de la începuturile lor. Dar numele de vlah, cu toate variantele sale, de unde vine? Vlah este numele dat românilor de străini, iar această situație a celor două nume – unul intern și altul extern – este departe de a fi una singulară. Să ne amintim că grecii își spun eleni, germanii – Deutschen, finlandezii – suomi, albanezii – schipetari, ungurii – magyarok etc. Interesant este iarăși faptul că ambele denumiri date românilor amintesc de Roma și de latinitate: termenul de român vine de la Cetatea Eternă și de la numele poporului roman, iar termenul de vlah – provenit, se pare, din numele primului trib celtic romanizat, Volcae – ne duce cu gândul la limba latină, la cei care vorbesc latinește. De altminteri, multe dintre popoarele din jurul românilor îi numeau în Evul Mediu pe italieni „vlasi” /„olaszok”, adică printr-un etnonim aproape identic cu acela dat românilor („vlahi”/„oláhok”). Mult mai laborioasă este explicația păstrării numelui de roman ca nume al poporului român.
Primul motiv ar fi izolarea de celelalte popoare romanice, care aveau interesul practic să se diferențieze între ele; românii s-au putut numi mereu romani, fiindcă nu puteau fi confundați cu nimeni. Al doilea motiv este nevoia populației romanizate de la Dunărea de Jos de a se delimita prin numele ei de barbarii înconjurători, de care se ținea, cu mândrie, atunci când putea, la o anumită distanță; numele de roman era unul de glorie față de migratori. Alt motiv este apartenența romanicilor și a românilor timpurii, într-un fel sau altul, la Imperiul Roman (de Răsărit sau Bizantin); numele de Imperiul Roman a fost cel oficial al statului cu reședința la Constantinopol până la 1453, iar cetățenii săi s-au numit romani (romei); vag și mitic, romanicii și românii au avut și au păstrat conștiința acestei apartenențe de prestigiu. O dovadă este faptul că, dintre toate limbile romanice, numai în română s-a păstrat neîntrerupt cuvântul „împărat” (din lat. „imperator”); pentru străromâni și români, șeful pământesc suprem a fost mereu împăratul de la Constantinopol. Altă cauză este dată de legăturile permanente cu acest „imperiu roman”, de la creștinismul de tip răsăritean și dependența ierarhică bisericească până la originea puterii domnești, cam în sensul în care Nicolae Iorga vorbea despre preluarea misiunii bizantine de noi („Bizanț după Bizanț”); numai că acest lucru se va fi făcut, în conștiințe și în sentimente, mult mai repede decât teoretiza Iorga. În fine, pe teritoriul fostelor Dacii, au lipsit state barbare durabile care să fi putut crea etnonime noi, ca în Apus, etnonime pe care să le preia populația băștinașă romanizată (cum au făcut francezii, burgunzii, catalanii, lombarzii etc.); în sud-estul european, „regatele” barbare au fost de suprafață, și-au avut centrele lor, de regulă, în afara regiunii carpatice și u au creat dinastii cu elite statornice, capabile să impună nume noi; cu alte cuvinte, denumirile de Gotia, Hunia, Gepidia, Avaria etc. nu au făcut carieră la noi, au rămas livrești, cu ecouri mai mult în Occident; sub pojghița lor subțire, populația romanizată și românii timpurii și-au urmat viața lor reală, instituțională, pe baze romane.
Perpetuarea romanității, inclusiv în planul numelui dat poporului, s-a făcut prin limbă, prin latina populară care s-a chemat peste tot, în epoca târzie, „lingua romana”. La noi, spre deosebire de Occident, această „limbă romană” vorbită nu s-a mai putut compara și contrapune limbii culte/literare, numite „lingua latina”. Evident, mai rămân încă anumite necunoscute în tot acest edificiu, inclusiv sensul social al numelui de „rumân” în Țara Românească. Cu alte cuvinte, rumânul era în vechime nu doar etnicul român, ci și „cel legat de glie”, fapt care pledează, în esență, pentru vechimea și continuitatea elementului roman la nord de Dunăre. Dacă „rumânii” erau supușii sau „oamenii pământului”, înseamnă că aceia veniți vremelnic peste ei le recunoșteau întâietatea și latinitatea.
În consecință, românii sunt urmașii romanității orientale, iar mărturia supremă a acestui fapt este chiar limba lor, din care face parte și numele lor, purtător în sine al amintirii Romei.