CULTURĂ ŞI SOCIETATE
Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA
Lumea gândită în viteze (sau în viteză)?
Monica Săvulescu Voudouri
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 11 (567), 16 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-11-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_567_web.pdf
Prima dată când sociologii s-au confruntat cu acest mod de a gândi lumea în viteza 1 şi viteza 2 s-a întâmplat prin anii ’80-’90. Lucram în domeniul emigraţiei, într-o ţară din Europa de Vest. Care de-abia de vreo câţiva ani începuse să conştientizeze faptul că muncitorii cu contract, care fuseseră aduşi din lumea săracă a sudului european sau din Maghreb pentru a efectua muncile grele, se vor stabili în ţările gazdă pentru vecie. Or, ţările gazdă nu aveau încă o „policy” pentru integrarea miilor de străini care efectuau o muncă ieftină şi profitabilă, fapt pentru care, spre a nu migra de la o ţară vestică la alta, în căutarea unui salariu mai bun, ţările în care li se stabilise primul contract de muncă le dădeau acum dreptul de a-şi întregi familia.
Aşa se face că, prin anii ’80-’85, Europa de Vest s-a umplut de maghrebieni, de spanioli, de italieni, de greci şi de străini din fostele colonii, care se instalau acum cu mic, cu mare, câteva generaţii. Cum nu existau studii asupra acestei lumi considerată de-a pururi marginală, cum bătrânii trebuiau trataţi prin spitale sau înmormântaţi, iar copiii trebuiau şcoliţi şi apoi încadraţi în muncă, sociologii s-au năpustit asupra studiilor americane în problemele emigraţiei. Fiindcă s-a considerat că tot ceea ce s-a întâmplat în America în privinţa integrării imigranţilor este valabil şi pentru Europa. S-a formulat chiar ideea că America înseamnă integrarea la viteza 1, iar Europa la viteza 2. Lumea gândită deci în viteze sau, mai bine spus în viteză, fiindcă, pe măsură ce treceau anii, se constata că gândirea era defectuoasă. Ceea ce stabilise Școala de la Chicago în privinţa emigraţiei americane se potrivea unei ţări formată din emigranţi (sau, mă rog, asta dacă trecem peste punctul sensibil al adevăraţilor „founders” aflaţi acum prin rezervaţii). Integrarea americană se teoretiza având ca suport un pământ nou, fără tradiţie; cum să se poată aplica legile ei în cazul Europei statelor naţionale (dacă nu chiar naţionaliste)?
Tot bolborosind ideea despre cele două viteze s-au pierdut ani buni. La multe consfătuiri şi congrese se spuneau, cu grafice şi tabele prezentate în power-point, bazaconii. Orice ieşire, chiar şi în fuga maşinii într-un cartier de emigranţi din oraşele europene, îi contrazicea flagrant pe cei care, la înghesuială, avându-se în vedere că se ofereau fonduri şi subsidieri, se avântau în ramura nou creată în domeniul sociologiei, sociologia emigraţiei. Se înfiinţaseră în universităţile europene în acei ani primele catedre de studiu al… vitezei a doua. Până când ideea a sucombat de la sine, ca o pasăre moartă-n văzduh.
Aud acum că suntem pe cale de-a gândi din nou lumea în două viteze, de data asta nu considerându-se etalon lumea americană, oricum diferită constitutiv de-a noastră, ci, pur şi simplu împărţim continentul european în două. Gândim Europa în viteza 1 şi viteza 2, gândim deci asupra lumii din nou în viteză.
Întâi am făcut-o şi apoi am cugetat-o. Am unit Europa şi acum vedem că ea e de mai multe feluri? Dar unde a fost cugetul celor care n-au văzut acest lucru de la bun început? Unde a fost mintea legiuitorului care n-a observat că legile după care se conduce de când e lumea şi pământul lumea meridională nu sunt identice cu cele aplicabile în lumea Vestului? Sau, şi mai aproape de realitate, cine şi-a putut vreodată închipui că va funcţiona ca o unitate statală o lume în care preţul muncii într-o parte a ei este de 4-5 ori mai ridicat decât preţul muncii în cealaltă parte? Undeva am citit în discursul unui politician ideea că singura şansă de salvare s-ar afla în fixarea unui salariu de bază, acelaşi, în toate ţările Uniunii. Ideea cred că merita adâncită, dezbătută, luată în serios. Ea însă a dispărut, dusă parcă de o pală de vânt.
Țările Estului, după ce au fost vârâte în toate organismele eficiente sau ineficiente ale Uniunii Europene, după ce s-au vârât singure, din slugărnicie, în toate tratatele de pace şi de război, vor fi declarate acum lume de viteza a doua. Ca şi când ar exista pe undeva o ţară care funcţionează în toate straturile ei sociale ca o unitate, ca şi când n-ar exista în fiecare ţară straturile sociale care funcţionează unele la zenit şi altele la nadir. Asistăm, deci, la a doua formă de-a bâjbâi în întuneric într-un secol, a doua formă de teoretizare greşită a unei realităţi sociale. Nu Estul sau Vestul trebuiesc avute în discuţie, ci lumea din aceeaşi ţară, din acelaşi oraş, din acelaşi cartier, în care unii pot să-şi permită călătorii de plăcere în cosmos, iar copiii altora mănâncă de la gunoaie. Acesta este marele pericol al lumii contemporane, segregarea. Ea ne va duce-n prăpastie, aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată-n istorie. Fiindcă societatea se comportă ca un organism viu. Or, în cazul oricărui organism viu, când o parte a lui se zbânţuie de vioiciune şi cealaltă e paralizată, mai devreme sau mai târziu organismul îşi pierdere echilibrul şi se prăbuşeşte.
Ce viteza 1? Ce viteza 2? Ce ofense stupide ca reacţie la o teorie stupidă? Să ne căutăm mai bine de canalizare, de electrificare, să rezolvăm problema latrinelor din fundul curţii, a tineretului care nu mai ştie să scrie şi să citească, să ne vedem de treburi, nu de replici tăioase şi ţâfne, fiindcă ele nu vor face niciodată lumea mai bună.