Scriitorul și arheologul Cătălin Pavel publică în revista Ramuri note de la o re-lectură a „Peripețiilor bravului soldat Švejk” de Jaroslav Hašek. Textul este, pe măsura cărții, savuros.
În Peripeții, cum se știe, nu există intrigă. În acest roman, Švejk instituie domnia faptului divers, care proliferează decameronic. De ce faptul divers? Aparent, pentru că el este istoria însăși a civiliei, adică normalitatea. Švejk nu poate fi transplantat în război, datorită acestor ancore de memorie. Emoțiile nu-l interesează, numai faptele. Și nici măcar ele nu sunt cu adevărat importante, ci prezența lor în arhivă. Personajul Švejk este un grefier onorific al umanității noastre. În acest sens, el este un imn înălțat birocrației, nicidecum o critică a ei. E drept că e vorba aici de o birocrație care acumulează în raniță, de fapt, o generoasă jurisprudență a vieții noastre, garant al continuității și îndreptățirii ei. O parte esențială din poveste, cum se vede și în citatele de mai sus, nici măcar nu este întâmplarea în sine, ci circumstanțierea ei, pseudopodele narative cu care ea se poate înregistra în registrele cosmice: „Legătorul de cărţi Božetěch din Praga, strada Příčna, se scălda la Zbraslav în vechiul braţ al râului Berounka…”. Păi, așa se începe o poveste!? Nu! Și totuși, un asemenea început evocă și invocă ordinea compensatorie a vechii realități, care este realitatea permanentă a lui Švejk: numele oamenilor, meseriile lor, strada pe care locuiesc.
Cătălin Pavel