Dosarul revistei Urbanitas: migrația și diversitatea culturală în perioadele vechi

Istoria Țărilor Române este marcată de o deschidere constantă către migrație și circuitul cultural internațional, un fenomen care a îmbogățit continuu spațiul local prin asimilări și sinteze artistice. Această tradiție de permeabilitate a fost întreruptă doar în timpul regimului comunist, o perioadă în care migrația a fost intens controlată și chiar descurajată.

Pentru a explora în profunzime impactul cultural al migrației din perioadele pre-moderne și moderne timpurii, ediția V – 2024 a revistei URBANITAS, publicație de studii urbane integrate a Muzeului Municipiului București (MMB), dedică un Dosar Tematic esențial intitulat „Migrația și Diversitatea Culturală în Orașe”. Acest dosar adună o serie de studii fascinante care ilustrează modul în care diversele comunități migratoare și-au pus amprenta asupra artei, vieții cotidiene și structurii urbane a Capitalei și a Principatelor Române.

Iată o prezentare a principalelor teme abordate în acest dosar:

I. Arta islamică și sinteza orientală (articol de Maria-Camelia Ene)

Unul dintre cele mai puternice fluxuri culturale analizate este cel al artei islamice, care a pătruns în spațiul românesc datorită îndelungatei vecinătăți cu Imperiul Otoman și efectelor suzeranității sale. Țările Române, aflate la frontiera dintre Orient și Occident, au funcționat ca un punct de contact permanent între aceste două mari arii culturale.

Articolul explorează vizual modul în care elemente istorice, culturale, modul de viață și religia au fost asimilate în spațiul românesc, concentrându-se pe arta decorativă din colecțiile MMB: textile (costume, broderii, covoare), arta metalului și armele albe, din perioada secolelor XVII-XIX.

Se remarcă influența majoră a arabescului, un stil artistic caracterizat prin reprezentări decorative ale modelelor vegetale și geometrice, cu o aversiune specifică pentru spațiile goale. Acest stil ornamental, care include forme sinuoase de plante stilizate și împletituri geometrice, se regăsește în obiecte de patrimoniu și în arhitectura epocii. De asemenea, influența persană și otomană este evidentă în stilul „celor patru flori” (laleaua, zambila, răsura și caprifoiul), care a fost preluat și încorporat în arta brâncovenească, demonstrând o sinteză unică de tendințe orientalizate și elemente renascentiste. Broderia, de exemplu, a devenit un mijloc important prin care identitățile culturale s-au redefinit, fuzionând motive islamice (arabescuri, forme vegetale geometrizate) cu tradițiile autohtone.

II. Evreii sefarzi și nostalgia iudeo-spaniolă (articol de Anca-Aurelia Tudorancea)

Articolul dedicat evreilor spanioli din București investighează influențele orientale și occidentale, dar mai ales eforturile de a păstra idiomul iudeo-spaniol (djudesmo/ladino), o limbă care a devenit treptat una „pierdută”. Evreii sefarzi (spanioli) s-au dispersat spre Orient după expulzarea lor din Spania în 1492 și din Portugalia în 1497.

În ciuda exilului, aceștia au păstrat limba spaniolă, obiceiurile și numele, manifestând o profundă „nostalgie” pentru patria pierdută. Stabiliți în Imperiul Otoman, ei au migrat ulterior spre Țările Române, fiind adesea percepuți de autohtoni ca levantini sau „spanioli din Orient”. La București, comunitatea sefardă a fost recunoscută oficial în anul 1730, marcând un punct de referință istoric. Deși idiomul iudeo-spaniol a rămas activ în casele sefarde, adoptarea limbii române, alături de franceză, s-a intensificat în secolul al XIX-lea, indicând un proces de asimilare profundă și atașament față de noua lor patrie.

III. Armenii: negustori și fondatori de comunitate în București (articol de Magdalena Chitilă)

Armenii sunt o comunitate cu o istorie de conviețuire de aproape un mileniu în spațiul românesc. Caracterizați ca buni negustori, pribegi, și meșteșugari, armenii au venit în valuri succesive (în Moldova începând cu anii 1200, și ulterior în Țara Românească), fiind forțați să migreze de evenimentele politice din Asia Mică (incursiunile turcice, invazii persane).

În București, armenii au constituit un nucleu puternic, stabilindu-și comunități puternice în Mahalaua armenească și Ulița armenească (astăzi Strada Armenească). Aceștia au contribuit semnificativ la viața economică a orașului, un exemplu notabil fiind Manuc Bei (Emanuel Mirzaian), negustor și diplomat, care s-a stabilit definitiv în București și este cunoscut pentru faimosul Han al lui Manuc. Hanul, respectând structura otomană, cu o curte interioară spațioasă și ateliere meșteșugărești, reflecta influența orientală în structura urbană. Documentele statistice arată că, deși comunitatea armeană a scăzut numeric după cel de-Al Doilea Război Mondial, ea a rămas o componentă integrantă a istoriei Bucureștiului.

IV. Migrația religioasă: bulgarii catolici pavlichieni și satul Cioplea (articol de Marius Oanță)

Acest studiu se concentrează pe exodul bulgarilor catolici (descendenți ai pavlichienilor convertiți la Biserica Romei în secolul XVII) din Bulgaria otomană către Valahia în secolele XVIII-XIX. Migrația a fost determinată de factori multipli, inclusiv declinul puterii otomane centralizate și acțiunile violente ale bandelor de jefuitori numite kârjali, dar și de opoziția clerului ortodox răsăritean.

Sub protecția obținută prin intermediul episcopului Francesco Ferreri, un număr semnificativ de familii pavlichiene s-au refugiat, contribuind la fondarea satului Cioplea (astăzi integrat în cartierul Dristor al Bucureștiului). Cioplea a devenit temporar reședință episcopală de rit latin pentru vicariatele arondate Diecezei de Nicopole (Bulgaria, Serbia, Valahia). Populația catolică din Cioplea a fluctuat, însă a rămas constantă (între 200 și 290 de suflete între 1805 și 1814), adaptându-se la noul mediu și înlocuind treptat vechile obiceiuri cu practicile Bisericii Catolice.

V. Migrația artiștilor europeni și dezvoltarea artei laice (articol de Nicoleta Bădilă)

Dosarul se încheie cu analiza migrației artiștilor europeni în Țările Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acești artiști, proveniți din spațiul austro-ungar, german, sârb, italian, polonez și ceh, au jucat un rol crucial în dezvoltarea artei laice pe suport mobil (pictura de șevalet), în special prin realizarea de portrete boierești.

Sosirea lor a marcat un schimb intercultural intens, introducând stiluri europene precum clasicismul vienez și biedermeier-ul. Pictorii migratori au răspuns cererii boierimii locale, care dorea să își imortalizeze statutul social după moda occidentală. Unii artiști s-au stabilit definitiv, precum Eustație Altini și Mauriciu Löffler la Iași, sau Anton Chladek și Carol Wallenstein de Vela la București. Aceștia nu doar că au creat un mediu propice pentru arta laică, dar au devenit și profesori importanți, pregătind terenul pentru afirmarea viitorilor pictori români. Stilul sobru, de factură clasică, specific biedermeier-ului, adus de artiști precum Barabás Miklós, a ajuns să domine portretistica locală, deși personajele erau adesea redate în haine somptuoase de inspirație orientală, codificând statutul familiei.

* * *

Dosarul revistei URBANITAS din 2024 oferă o imagine complexă și nuanțată a istoriei migrației în spațiul românesc, punând în lumină modul în care comunitățile diverse—de la negustorii armeni și evreii sefarzi până la arta islamică și artiștii europeni—au contribuit la un patrimoniu cultural sincretic. Valorificarea acestor documente de artă și a istoriei migratorii completează informațiile istorice, reliefând legăturile culturale de lungă durată dintre poporul român și diversele culturi din Orientul Apropiat și Europa, a căror importanță a fost mult timp subminată de un naționalism rigid, deseori xenofob, care a caracterizat mult timp mediul academic românesc.