Articolul semnat de Rebecca Mead în The New Yorker săptămâna trecută este un portret al regizorului Radu Jude, construit în jurul orașului care îl inspiră și îl exasperează în egală măsură: Bucureștiul. Jude este descris ca un artist incomod, prolific și profund angajat politic, ale cărui filme sunt inseparabile de contextul social și istoric al României postcomuniste.
Orașul cu buline roșii
Articolul începe cu o imagine emblematică: clădirile din București marcate cu „buline roșii”, un semn că, în cazul unui seism major, acestea s-ar putea prăbuși. Spre deosebire de plăcile comemorative din Londra sau Stolpersteine din Germania, discurile roșii ale Capitalei României nu comemorează trecutul — ci prezic un viitor.
De la cutremurul din 4 martie 1977, care a ucis aproape 1.500 de oameni și i-a oferit lui Ceaușescu pretextul pentru a demola cartiere istorice întregi în locul cărora a ridicat Palatul Parlamentului, Bucureștiul nu a încetat să se transforme. Însă Jude constată că distrugerea patrimoniului arhitectural a fost mai mare după revoluție decât în timpul dictaturii: „Poate e paradoxal, dar distrugerea a fost mai mare în societatea democratică – din cauza proastei planificări, a unui prost management, a politicienilor corupți și a lăcomiei investitorilor imobiliari.”
Politică, TikTok și teama de cutremur
Născut la o lună după cutremurul din 1977, Jude avea doisprezece ani când a căzut regimul Ceaușescu. Își amintește că în ajunul Crăciunului lui 1989 se afla la bunicii din provincie, aproape de un aeroport militar: „Puteai auzi mitralierele.” Difuzarea imaginilor cu cadavrul lui Ceaușescu a produs reacții contradictorii în familia sa — bunicul l-a blestemat, în timp ce bunica a plâns, nu din simpatiei, ci, spune Jude, „din cauză că a pierdut ceva care era esențial pentru ea.”
Această ambivalență față de trecut, apreciază Rebecca Mead, este una dintre temele recurente ale operei sale.
Articolul nu ocolește contextul politic actual. Jude comentează ascensiunea extremei drepte în România, anularea alegerilor prezidențiale din 2024 după surprinzătoarea victorie a candidatului ultranaționalist Călin Georgescu — promovat masiv pe TikTok — și perspectiva unui viitor seism politic: „E o chestiune de «când», nu de «dacă», având în vedere geologia turbulentă a României.”
El și partenera sa, Raluca Munteanu, au fost pregătiți să emigreze la Berlin dacă George Simion ar fi câștigat alegerile de anul trecut: „Împachetasem”, spune Jude.
Orașul ca montaj
Dincolo de frustrări, Jude găsește în București o sursă inepuizabilă de material cinematografic. Orașul îl inspiră, spune el, prin ideologia, politica, filosofia și estetica în dezordine toate, fără ca măcar să mimeze ordinea. „E plin de readymade-uri. E un oraș duchampian”, conchide el — un oraș în care haosul vizual este, el însuși, un fel de montaj.
Articolul integral în The New Yorker: Onward and Upward with the Arts. Radu Jude, the Bard of Bucharest. The director’s native city drives him crazy—and drives him to make loony, brilliant films.
