revista online PDF: http://revistacultura.ro
You do not do, you do not do
Ștefan Baghiu
Roxana Cotruș, Daddy issues/ disecție, Charmides, 2015
Poezia traumei a căpătat în cadrul literaturii recente un statut aparte: dacă în anii ’60 și ‘80 se scria o poezie noir, codificată în ritmurile modernismului european (în special german sau francez), valorizată de către critică – o spun tot mai multe voci astăzi – mai ales în siajul apariției traducerii lui Hugo Friedrich cu ale sale categorii negative, ultimele proiecte de acest tip au ales să restaureze accentele întunecate sau să le integreze unor discursuri calofile. Adică, de la Radu Vancu și Ruxandra Novac la Marius Chivu, poezia patologiei și teratismului a reapărut ca un soi de răspuns la aceste formule încifrate și solemne. Imaginarul deseori baroc al lui Vancu („Frânghia înflorită”) sau accentele kitsch (în sensul pe care l-a confiscat lirica unui Mircea Cărtărescu) ale lui Marius Chivu („Văntureasa de plastic”) au venit ca încercări de schimbare de vehicul: trecând foarte des pe poeme narative, biografiștii traumatici au găsit metode prin care drama să nu cucerească central, ci să lovească prin croșeu după lungi momente de calofilie.
Complexul patern
Ce se întâmplă în volumul Roxanei Cotruș, „Daddy issues/ disecție” („Charmides”, 2015), este o încercare de acest tip: pentru a nu livra direct motivele tari și pentru a nu intra, pe de altă parte, într-un fel de cozerie poetică, Roxana Cotruș devine una din puținele poete flegmatice ale ultimelor promoții. Poeta își și numește, de altfel, discursul într-un poem autoreflexiv: „atitudinea mea flegmatică mi-ar trage sfori la fiecare cuvânt expectorat”.
Chiar dacă insistă deseori axiomatic pe anumite raporturi stabilite între sinuciderea tatălui și comportamentul adolescentei (până la alegerea partenerilor în pattern pshihanalitic: „de câte ori mă-ntorc spre noi/ eu știu/ c-ai fost victima limbajului scăpat de sub control”), vocea poetei taie mereu din aura jungiană (de căutare permanentă a plenitudinii pierdute) prin intervenții detașate, scurte momente de suspensie și meta-discurs: „după ce ne-am zis «pa-pa!»/ – zgomotos, desigur!, doar îs femeie –/ mi-am dat seama/ că tu = tata./ fizic,/ pe alocuri comportamental/ – expansiv, visător, tulburător –/ dup-aia am văzut că nici stabilitatea nu vă era străină. Cred c-ați/ sharuit-o îndelung/ sau ți-a livrat-o el”.
Biografism vs. grandilocvență
Tehnica funcționează în limitele ei, deși momentele narative sunt deseori bine controlate (mă refer mai ales la un poem despre un psihopat întâlnit în jurul blocului, sau la primele trei poeme din volum). Pentru că foarte des persistă senzația de reglaj unic: eforturile poetice nu sunt foarte mari tocmai din cauză că peisajul supraviețuiește în sepia motivului. Dacă nu forțează, repet, flegmatic sau chiar caustic unele poetizări („de-asta nu există chimie-ntre noi/ ești cafea instant/ cu/ efect distorsionat” – nu știu exact ce poate însemna asta), Roxana Cotruș înșiră detalii semnificative doar la nivel personal, căci nimic nu construiește în cadrul volumului cu scopul de a stabili un topos biografic actualizabil în timpul lecturii, ci totul este acumulat în cadrul pariului pe proiectul dur în sine: „Azi am fost să-mi legalizez niște copii după diplomele de studii – apropo, să știi că mi-am luat carnetul de șofer acum 7 ani./ fiu-to, adică frate-mio, mi-a cumpărat o mașină mica, un lupă roșu./ am terminat faculta’, masterul, acum îs la doctorat și profă de 3 ani./ Și mai și pictez./ câteodată chiar fain, să știi”. Pe scurt, conștiința motivului hard face ca poetica să fie leneșă și ca orice metodă să simuleze că ar putea funcționa din plin fără efort.
Dublată de poeme cu bătaie oraculară sau de poziționări grandilocvente (pentru că ieșirea din registrele cotidianului în analepsă pare a fi posibilă doar prin registrele unui titanism autoreflexiv, narcisic în esență), această voce flegmatică nu reușește, din păcate, să țină pasul cu proiectul. De fapt, prea pregătită pentru a livra un jemanfișism diversionist, vocea poetei simte mereu nevoia de a balansa volumul cu ajutorul unor momente deep: „m-am născut să fiu copila-ispită/ privită/ neatinsă// nu mă văd pe mine/ dar vă știu pe toți./ Piele mea v-a absorbit veninul/ ochii-mi sunt suspin./ și vă știu pe toți”. Problema în sine nu vine însă doar din formula binară, ci tocmai pentru că ambele fețe ale construcției sunt rezolvate parțial: biografismul nu este niciodată mai spectaculos decât pare că va fi, iar poetizările – când nu sunt auxilii ale atitudinii – sunt forțate sau livrate nemediat. Dacă, într-un poem, moartea e „o gazelă în lumea tuturor/ și a nimănui”, tot așa „livada/ prunii, merii/ păreau niște pitici/ în/ toposul nedumeririi mele”.
Cu limitele stilistice la vedere, volumul „Daddy issues/ disecție” riscă să rămână doar un nume într-o enumerație din cadrul tendințelor poeziei traumelor. Și, cel mult, o curiozitate a subgenului, prin aerul flegmatic. Croșeul pe care a mizat Roxana Cotruș a ratat tocmai pentru că adversarul a fost deja răpus de interminabile parade autenticiste.