Întoarcerea la critica de întâmpinare, de EUGEN SIMION

Eugen Simion, Jurnal public

în REVISTA CULTURA, seria a III-a (anul X),

nr.1 (545), 13 octombrie 2016

Printre atâtea vești proaste, primesc zilele acestea și o veste bună: reapare „Cultura”. Augustin Buzura îmi șoptește, conspirativ – rugându-mă să nu cumva să spun cuiva – că a reușit să găsească mijloace financiare (modeste, nu „după buget”, ci după mila oamenilor de bine!), încât să poată scoate, timp de un semestru, revista pe care o păstorise cu atâta devotament și cu mari dificultăți, câțiva ani, după eliminarea lui brutală de la I.C.R…. Mă bucur, sincer, că în balamucul politic în care trăim, se mai întâmplă și astfel de lucruri. „Cultura” își câștigase, cât timp a apărut, reputația de a fi o revistă deschisă, neînregimentată unui grup de interese și de presiune, o revistă cum trebuie să fie, în fapt, o publicație de cultură. Reapare, acum, sub formă electronică, spre marea mea tristețe. Sunt, nu mă ascund, pentru „revistă de hârtie”, mi-a plăcut, totdeauna, să iau în mână o revistă și s-o răsfoiesc în liniște, de se poate la începutul după amiezii, timpul, după mine, ideal pentru o lectură gânditoare și permisivă. S-au schimbat însă lucrurile și, iată, apar din ce în ce mai puține reviste sub formă tradițională și, după cum mi se spune, scade din ce în ce mai mult interesul cititorului postmodern pentru ele. Tinerii citesc și scriu pe internet, polemizează, se laudă între ei, se informează rapid și, fără mare efort, află ceea ce vor să afle consultând rapid calculatorul. Această schimbare radicală de mentalități și de mijloace de informare stârnea, îmi amintesc, nedumerirea lui Constantin Noica: „iată, zicea el, ce injustiție enormă: un tânăr de azi află într-o clipă printr-o simplă apăsare pe un buton informațiile de care are nevoie, în timp ce generația mea și-a pierdut jumătate din timpul ei consultând bibliotecile europene…”.

Și-a pierdut timpul? Este un mod, delicat, de a marca trecerea de la civilizația lecturii la civilizația imaginii, de la „lectura gânditoare” la „lectura informativă”. „Lectură gânditoare”, dar mai ales pregătirea lecturii. Timpul pierdut, de care vorbea filosoful, este esențial pentru educația spirituală a cititorului. Îl pregătește pentru căutarea adevărului. Și vorba, unui alt filosof, mai vechi, lectorul nu se apucă să caute adevărul, dacă nu l-ar fi găsit deja, după ce și-a pierdut „timpul” – ca să reiau vorba lui Noica – prin bibliotecile continentale. Consultarea internetului este, într-adevăr, la îndemâna oricui, la el acasă, având în față o mică plachetă, dar, putem citi, m-am întrebat, totdeauna, pe Sadoveanu ori pe Proust pe ecranul calculatorului? Nu găsesc răspunsul, așa că abandonez subiectul.

Reapare, așadar, „Cultura”, și Angela Martin, care se ocupă, în continuare, de revistă sub această nouă înfățișare, mă asigură că va acorda mai mare atenție criticii literare, în speță cronicii literare, fără de care o publicație de cultură nu poate lăsa urme adânci în viața spiritului. Dacă nu are o echipă de tineri inimoși, drepți și talentați, care să urmărească atent și cu pasiune fenomenul literar și să facă selecția critică necesară, o revistă nu-și împlinește, cred, rostul. Toată lumea face azi politologie, sociologie, antropologie culturală, când nu face, de-a dreptul, până la exasperare, politică partizană. Chiar și criticii literari. Este cazul ca, lăsând politologia pe seama celor care se pricep mai bine, criticii de vocație să revină la uneltele și la tema lor: literatura care, fără o critică justă, riscă să fie asfixiată de uriașa masă de tipărituri amorfe.

Am observat că tinerii critici fac din ce în ce mai puțin critică de întâmpinare. Au, desigur, motivele lor. Am stat de vorbă, în mai multe rânduri, cu câțiva dintre ei și mi-au explicat de ce preferă să se ocupe de teorie și istorie literară, decât să citească zece cărți proaste pe săptămână și să publice pe internet un articol ce se pierde, oricum, în neant… Poate fi un motiv, dar nu-i cel de care are nevoie literatura. Fără o critică dreaptă, literatura devine o industrie haotică, fără repere și, evident, fără ierarhii. Posibila capodoperă piere în masa compactă de tipărituri sau în oceanul literaturii virtuale. Mi-aș permite, așadar, să-i sfătuiesc pe prietenii mei, tineri critici, câți sunt (și sunt mulți și talentați) să se întoarcă la critica de întâmpinare. Este momentul lor și este nevoie ca ei, dezbărați de fanatismele politicii, să încerce să schimbe haotica revizuire morală din ultimele decenii, cu o reală, necesară revizuire critică a literaturii. Literatura dinaintea timpului lor și, mai ales, literatura ce se face, azi, sub ochii lor și în indiferența aproape generală a publicului larg, atras, dacă nu confiscat deja de cultura ecranului. O cultură necesară, desigur, dar ea nu poate lua locul lecturii. Îmi amintesc mereu, când vine vorba de acest subiect, de propoziția unui reputat om de televiziune, Bernard Pivot, care, după ce recomandase francezilor, timp de câteva decenii, aparițiile editoriale importante, în cadrul unei emisiuni de mare succes („LʼApostrof”), spunea spre sfârșitul carierii sale: „un om care stă două ore, zilnic, în fața televizorului este pierdut pentru lectură”. Nu mai știu dacă, în loc de lectură, nu zicea „cultură”. Înțelesul este, în fond, același. Și dacă, Doamne ferește!, așa se întâmplă lucrurile în lumea noastră postmodernă, dominată, repet de civilizația imaginii, ce trebuie să facem pentru ca omul european de azi și, mai ales, europeanul de mâine să nu piardă gustul lecturii și, fatal, să părăsească de tot literatura bună, aceea care-i cultivă gustul estetic? O discuție pe care n-o pot duce, acum, în acest articol introductiv. Să spun doar că, înainte de orice, critica literară românească (cu precădere noua generație de critică) să se întoarcă la „critica de întâmpinare”. Să nu lase un obiect atât de delicat în seama publicisticii zgomotoase și necredibile.

Apropo de acest jurnalism cultural care tinde să ia locul cronicii literare în puținele reviste de literatură care au mai rămas: el este util și este, uneori – acolo unde este însoțit de talent și de bună credință –, mai mult decât notabil într-o cultură. El nu poate înlocui însă critica literară adevărată, dar poate orienta gustul public. Condiția este ca jurnalistul cultural să aibă, în afară de pricepere, o minimă obiectivitate. Ceea ce se întâmplă, din nefericire, greu și rar în lumea publicistică de azi. Azi, regula este că o publicație are oamenii ei, pe care-i laudă cu prisosință și are adversari pe care, dacă nu-i injuriază, iarăși, în toate împrejurările, îi ignoră cu stăruință. Eroare pe care criticii tineri n-ar trebui s-o facă. Ei trebuie să pornească de la ideea lui E. Lovinescu că un critic trebuie să se resemneze în fața adevărului estetic, indiferent de unde adevărul estetic vine. Cine nu acceptă această fatalitate este mai bine să renunțe la critica literară și să facă altceva în viață. Carieră politică, de pildă. Este, negreșit, mai ușoară, mai rapidă și, poate, mai profitabilă. Critica literară cere un devotament împins, uneori, până la sacrificiu (vezi, din nou, cazul Lovinescu) și ea nu-i poate promite unui tânăr intelectual de azi decât o noblețe a spiritului și, uneori, o posibilă recunoaștere a publicului.

Iată ce aș dori să văd și să citesc în noua serie a „Culturii”, o revistă pe care am urmărit-o, până acum, cu interes și cu plăcere.

Buc., 5 oct. 2016

revista online: http://revistacultura.ro/nou/