Teodor Brateş:
La dimensiuni adecvate scopului propus, documentul va implica o fundamentare (aş zice) ieşită din comun. Nu numai fiecare frază, ci şi fiecare cuvânt trebuie să aibă o acoperire aproape fără fisuri în studii de sinteză de o valoare ştiinţifică incontestabilă.
EPAPER revista Cultura
La adresa menţionată în titlu se află Casa Academiei Române, iar Tezaurul (la propriu şi la figurat) aparţine Institutului Naţional de Cercetări Economice (INCE). Sub genericul „Tezaur” pot fi accesate nu mai puţin de 53 de volume cu lucrări ştiinţifice elaborate la INCE de-a lungul întregii perioade postdecembriste. Zeci de mii de pagini încorporează studii, analize, articole, trimiteri bibliografice care prezintă (cutez să afirm) nu numai un extrem de valoros izvor de istorie contemporană, ci şi un set impresionant de soluţii, unele valabile doar la vremea în care au fost scrise, altele (nu puţine) îşi păstrează actualitatea. De ce recurg la un asemenea „apropo”?
Când începe istoria? Răspunsul adecvat – dacă îl limităm la bunele obiceiuri dâmboviţene – ar fi că „istoria începe cu mine” sau, în cel mai bun caz, „cu noi”. Acum, iată, şi-a început activitatea Comisia prezidenţială abilitată să elaboreze – aşa cum ni se spune – cel dintâi Proiect de Ţară pentru România. Chiar aşa? România nu a mai avut, până acum, măcar un singur „Proiect de Ţară”? Dacă, vorba lui Caragiale, o luăm de la paşopt încoace, am avut mai multe „Proiect de Ţară”, cum au fost, bunăoară, cele două mari procese de modernizare, Marea Unire, iar în vremurile noastre, aderarea la UE şi NATO.
În mass-media autohtonă (ocupată până peste poate cu scandaluri şi can-can-uri) au apărut câteva ecouri la informaţia oficială privind prima reuniune a amintitei Comisii prezidenţiale. Cele mai multe sunt mostre ale „căutatului de nod în papură”, ajungându-se până la aberaţia că asemenea încercări de străpungere a viitorului sunt inspirate de practicile lui… Putin. Sunt şi observaţii raţionale asemenea celei care vizează necesitatea includerii în Comisie a unui reprezentant al economiei reale (de pildă, din sfera IMM-urilor). În rest, nu ne rămâne decât să aşteptăm niscaiva rezultate pentru a fi în măsură să ne pronunţăm în legătură cu obiectivele concrete şi „stilul” de muncă al respectivei Comisii.
Concluzii fără premise? Potrivit preşedintelui Iohannis, proiectul „va fi un document strategic scurt, clar, uşor de înţeles, care va stabili liniile generale de dezvoltare a României”. Este „clar” că trebuie să fie… „clar” şi „uşor de înţeles”, dar de ce să fie „scurt”? Să admitem că, în cursul lucrărilor, Comisia va aduce argumente în susţinerea opţiunilor pentru anumite „linii generale”, considerând că ar fi util să întocmească anexe pentru fiecare opţiune strategică. La dimensiuni adecvate scopului propus, documentul va implica o fundamentare (aş zice) ieşită din comun. Nu numai fiecare frază, ci şi fiecare cuvânt trebuie să aibă o acoperire aproape fără fisuri în studii de sinteză de o valoare ştiinţifică incontestabilă. În acest mod, se face „joncţiunea” cu Tezaurul de la INCE. Institutul – înfiinţat prin HG nr. 27/8 ianuarie 1990, deci încă din zorii tranziţiei spre economia de piaţă – a fost şi este angajat într-un efort ştiinţific insuficient valorificat în procesul decizional. O recentă contribuţie a INCE la elaborarea unei lucrări cu adevărat monumentale, iniţiate de Academia Română – „Strategia de dezvoltare a României în următorii 30 de ani” (s-a editat recent prima parte a volumului al III-lea) – este de natură a identifica tocmai mult doritele „linii generale”.
Până acum, nu s-a dat publicităţii modalitatea în care Comisia prezidenţială intenţionează să-şi desfăşoare activitatea, aşa că pentru evitarea situaţiei de a se emite concluzii fără premisele strict necesare (nu este o formulă academică, dar procedeul la care mă refer, respectiv la „suptul din degete”, a fost prea des aplicat, încât merită să-l evocăm) ar fi o eroare de neiertat să se ignore taman investiţiile de materie cenuşie acumulate de INCE. Bineînţeles, se cere procedat într-o manieră riguros ştiinţifică şi în identificarea „celorlalte linii generale”, pe ansamblul societăţii româneşti, deci şi prin includerea sferei largi a culturii.
Cum a fost? Cum ar fi bine să fie? Este îndreptăţit să se afirme că nu tot ceea ce s-a conturat în materie de viziuni nu numai la INCE, ci şi în alte centre de cercetare ştiinţifică, precum şi în instituţii statale, în sistemul bancar, în structuri sindicale, patronale, profesionale, de fapt pretutindeni unde s-au aflat şi se află oameni care gândesc, reprezintă, cu adevărat, valoare adăugată în materie de cunoaştere a realităţilor şi de anticipare a viitorului.
Nu doresc să fac procese de intenţii, dar numirea în Comisia prezidenţială a reprezentanţilor partidelor parlamentare merită o atenţie specială. Să sperăm că, fiind specialişti autentici, nu vor cădea în capcanele electoraliste, ci vor acţiona în consonanţă cu ceilalţi membri ai „echipei” exclusiv cu determinare ştiinţifică şi cu deferenţa cuvenită faţă de valorile autentic umaniste. Pentru că, în cele din urmă, dacă efortul prospectiv nu va fi centrat pe OM, degeaba tot demersul cu pricina.
Ceea ce se întâmplă în aceste zile, prin mesajele transmise de la competitorii electorali, nu asigură amintiţilor reprezentanţi ai partidelor o stare de spirit confortabilă, favorabilă obiectivelor dezirabile stabilite de Comisie. Am avut parte în preajma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale postdecembriste de atât de multe strategii, programe, proiecte – să le spun cu blândeţe – nerealiste, încât tentaţia este prea mare când se oferă prilejul de a se recurge la precedente. Întocmirea unui Proiect de Ţară pentru România – care să merite acest nume – este o oportunitate care n-ar trebui irosită.