Claudia Cojocariu:
Filmul lui Paul Negoescu, „Două lozuri” (pe care l-am văzut în cadrul festivalului „Les Films de Cannes à Bucarest”), este printre singurele comedii românești care nu se înhamă la poante de prost gust, la „americănisme” preluate din filmele de duzină (notabile în seria „Selfie”) sau la trucurile populare marca PROTV (transpuse în serialul de mare succes „Las Fierbinți”). Comedia lui Negoescu pare un soi de satiră la adresa obsesiei pentru îmbogățire rapidă, semnalând în umbră morala nuvelei publicată de I.L. Caragiale în 1901.
E-PAPER Revista Cultura
Tematica filmului – mania înavuțirii prin parierea la loto – are un impact puternic în imaginarul românesc de la începutul anilor 2000, provocând o ușoară nostalgie în rândul jucătorilor pasionați, dar și printre copiii care se simțeau lucky stars atunci când completau la nimereală un bilet la loto. În filmul lui Negoescu, personajul „norocos” este Dinel (interpretat de Dorian Boguță).
Premisa de la care pleacă desfășurarea acțiunii este cât se poate de tipică: stând în scara blocului și înjurând una dintre facturile venite, doi tineri (unul mic și „periculos”, altul „înalt și moldovean”), pe picior de plecare, aud doar câteva frânturi din ce spune Dinel și rămân cu impresia că ei sunt cei înjurați. În acel moment începe un maraton intensiv de agresiune la adresa lui Dinel: i se fură borseta în care se presupune că și-a pus biletul norocos, ba chiar este pus să-și ceară scuze. A doua zi, prietenii „victimei”, Silă Grămadă (Dragoș Bucur) și Pompiliu Borș (Alexandru Papadopol), află din ziar că biletul furat ar conține numerele norocoase și că ei ar fi câștigat, drept urmare, șase milioane de euro. Dar problema survine în momentul în care biletul nu mai există în universul celor trei bărbați și, astfel, toți pleacă în „goana după aur”, încercând să-i repereze pe cei doi bărbați într-o manieră clasică de „reconstituire”, bătând din ușă în ușă în blocul în care Dinel locuiește, pentru a afla cine sunt și de unde vin (știind deja că mașina lor era din București).
Personajele create de scenarist sunt, în primă fază, unidimensionale: Dinel este cel cumpătat și oarecum naiv (pe parcurs se va îndoi de soția sa care nu se mai întoarce din Italia), Silă este cel cu simțul riscului și romantic (încearcă să cucerească femeile cu atitudinea de good bad guy și dorința sa de a ajunge la mare), iar Pompiliu este cel pesimist și cu banii la șosete (lucrând la stat, cu o imaginație fantastică în domeniul conspirațiilor). Dar schimbarea lor se produce către final, marcați de experiența unui ghinion cum nu s-a mai auzit; astfel, Silă, tâmplarul, se cumințește și își promite că nu mai pariază, Dinel renunță la un viciu (băutura) pentru că el este, „omul cu frica lui Dumnezeu”, iar Pompiliu, din contră, se oferă la un moment dat să le dea băieților de băut. Schimbarea personajelor nu este însoțită și de o schimbare a universului în care aceștia trăiesc. În mare parte, Negoescu creează un univers general valabil, alegând să filmeze secvențe și cadre nu doar dintr-un singur oraș de provincie (observând, deci, „ilustrate” din Buzău, probabil din Ploiești, având în vedere că numărul Daciei conduse de Dinel era din Prahova), ceea ce denotă o ironie și satiră subtilă la adresa tuturor; nu cred că este o ironie față de provincialism, ci, mai degrabă, față de atitudini tipic românești, pe care regizorul alege să le ilustreze anemic în câteva situații atât de reale și ușor observabile pe străzile din România. Lipsite de un scandal ce ar cădea în derizoriu sau de mitocănie, personajele din „Două lozuri” lasă impresia, în multe dintre situațiile tensionate, că ar fi mai temperate, mai elegante în modalitatea de a crea umor. Dinel reacționează calm atunci când cei doi puștani cu chef de ceartă îl obligă să-și ceară scuze, ba chiar menționează (fără ca acesta să se gândească la probabilitatea că au luat în serios înjurătura sau că le-a fost predestinată lor) că nu își dă seama de ce și-ar cere scuze. Mai mult decât atât, trecând peste reacția de auto-apărare, această formă de senilitate mai apare și în secvența umoristică în care Dinel și Silă, ajutat de Pompiliu, care apare fix atunci când trebuie, ca într-un episod din desenele animate, îl conving pe polițist că mașina lor e cu adevărat albă, așa cum scrie pe talonul auto (deși mașina era neagră, proaspăt vopsită), scăpând de o amendă groasă pentru că actele nu fuseseră schimbate. Deși filmul se remarcă printr-un comic cumpătat, ce nu ar putea genera numeroase scene antologice, cred că una dintre secvențele care ar putea candida pentru acest statut este cea de la poliție (de altfel, o imagine des întâlnită în Noul Cinema românesc) în care, poate pentru prima dată, se spune „adevărul” (faptul că poliția română nu le rezolvă pe toate la timp niciodată) printr-o ironie acerbă și destul de amuzantă.
În ciuda acestei anemii (ce poate fi explicată prin raportarea la genul de comedie deja existent) sau, mai bine spus, curtoaziei pe care o alocă personajelor sale, Negoescu reușește să schițeze un univers decent fără a ne maltrata vizual. De asemenea, mai reușește să provoace o curiozitate permanentă prin acel du-te-vino din apartamentele blocului în care Dinel locuiește, legată de lumile pe care le poți găsi în fiecare celulă care se află la câțiva metri de spațiul în care trăiești.