Cuvintele, evreii și muzica: despre identitatea evreiască la Cohen, Gisberg și Dylan.
Adrian G. Matus
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (552), 1 decembrie 2016:
EPAPER: www.revistacultura.ro/nou ; http://revistacultura.ro/nou/2016/12/sumar-nr-8-2016/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_8_552.pdf
De multe ori în istorie, identitatea evreiască a constituit o pricină de gâlceavă, de dezbatere și de poziționări academice ferme. Un rabin așkenad spunea că orice evreu este evreu în sinagogă, iar în momentul în care iese din spațiul sacru, își pierde această calitate. Odată cu momentul laicizării, trecut prin filtrul sionismului și, ulterior, odată cu șocul Holocaustului, apar câteva repoziționări ale acestei identități. Astfel, răspunsul rabinului așkenad este mult mai vag într-o lume ce, weberian vorbind, se dezvrăjește tot mai mult. Întrebarea firească ce se ridică este: care mai poate fi punctul nodal pentru evrei, din punct de vedere cultural, ca să își asume propria identitate?
O interesantă atacare a acestei probleme este realizată de către scriitorul Amos Oz și fiica sa, istorica Fania Oz-Salzberger. Pentru cei doi evrei „atei”, ce mai rămâne după Holocaust și, mai ales, după criza teologică ce are loc în egală măsură în spațiul iudaic ca și în cel creștin, este identitatea Cărții. Pe scurt, cei doi cad de acord asupra unui fapt: nu identitatea politică (de altfel disparată între așkenazi și sefarzi), nu identitatea genealogică (au existat câteva ipoteze de convertiri la iudaism ale altor popoare), nici cea lingvistică (evreii din Mitteleuropa vorbeau idiș, iar cei sefarzi ladrino) – ci identitatea livrescă, a Cărții a oferit coeziune unui popor care, altfel, a fost foarte răsfirat. Mai mult decât textele sacre, comentariile adiacente au oferit un liant între generații și între membrii comunității. Argumentația este de altfel, foarte plauzibilă: sistemul educațional din comunitățile mozaice se bazează pe un altfel de diseminare a informației la copii. Rezultatele sunt concludente. În timp ce în Occident (termen, desigur, larg și generalizant) odată cu laicizarea textul Bibliei cade în uitare, în spațiul mozaic chiar și intelectualii atei precum Amos Oz au o „educație biblică solidă” (Amoz Oz și Fania Oz-Salzberger, „Evreii și cuvintele”, Humanitas Fiction, 2015). Ce este de reținut este faptul că în spațiul iudaic, chiar dacă esența teologică dispare, rămân în picioare fondul cultural și referințele către moștenirea culturală a textelor sacre.
Cu ce ne poate fi de folos o astfel de optică? Această ipoteză a lui Oz, preluată pe o linie mai veche, de altfel, prezentă la poetul Yehuda Amichai, la Hannah Arendt și alții, poate să constituie un liant mult mai plauzibil între scriitori cu o poziție teologică diferită: piosul Șmuel Agnon are puțin de-a face cu ironicul Woody Allen, iar Paul Celan nu împarte mare lucru cu Martin Buber în privința poziției religioase. Pe de altă parte, dacă luăm în considerare background-ul, interesele și temele abordate, constatăm un lucru: în surdină este mereu prezentă tema talmudică.
Dacă în cazul lui Șmuel Agnon (de pildă, în recentul volum tradus „Tâlcul tuturor faptelor. Povestiri hasidice”, Humanitas, 2016) este evidentă reutilizarea moștenirii iudaice, la fel ca și în cazul lui Celan (ne amintim de Sulamitha din „Lapte negru”), este mai interesant să vedem ce se întâmplă cu câțiva artiști evrei ce debutează în anii 1950 și 1960 în spațiul american.
Chiar dacă la nivel formal se dezice, pe măsură ce înaintează în vârstă, de moștenirea iudaică în favoarea budismului Zen, Allen Ginsberg utilizează masiv și deloc gratuit referințele la tradiția iudaică. De pildă, în poemul „Howl” apare figura lui Moloch, ce la fel ca și în Levitic și Deuteronom, simbolizează idolatria, sacrificiul gratuit: „Moloch! Solitude! Filth! Ugliness!”. Această referință este revalorizată: dacă în cazul textului biblic, acesta apare în contextul Gheenei Ierusalimului și a disputelor de cult, Ginsberg o folosește pentru a personifica industrializarea.
Desigur, am putea să afirmăm cu ușurință că Ginsberg utilizează deseori referințe din varii culturi, iar prezența câtorva teme biblice „răsturnate” nu constituie un argument decisiv. Pe de altă parte, poemul „Kaddish” depășește granița unor referințe simpluțe și facile. În acest caz, un element biografic important a stat la baza redactării acestui text. Allen Ginsberg a aflat de la fratele său Eugene, faptul că la moartea mamei sale, Naomi Ginsberg, nu erau suficienți bărbați pentru a îndeplini numărul minim impus pentru a recita kaddish, cântecul tradițional funerar specific ritului iudaic. În varianta originală a textului, Allen Ginsberg descrie în lux de detaliu ultima sa întâlnire cu mama lui, Naomi Ginsberg, chiar înainte ca ea să intre în sanatoriu. Poemul mustește de referințe către eschatologia iudaică și reia și la nivel formal structura poemului de ceremonie. De exemplu, locul în care se presupune că ea este după moarte este descris ca fiind atemporal, aspațial: „Back to the Babe dark before your Father, before us all – before the world – / There, rest. No more suffering for you” („înapoi la Copilul Întunecat în fața Tatălui tău, înaintea noastră a tuturor – înaintea lumii – / Acolo, odihnă. Pentru tine nicio altă suferință”). Această structură este ambiguă, neantul apare în mai toate religiile, dar referința către Șoahul evreiesc se limpezește în evoluția poemului: „To go where? In that Dark-that-in that God? A radiance? A Lord in the Void? Like an eye in the black cloud in a dream? Adonai, at last, with you?” („Să mergi unde? În acel Întuneric – acolo – în acel Dumnezeu? O strălucire? Un stăpân în Marele Vid? Ca un ochi într-un nor negru dintr-un vis? Adonoi, în sfârșit cu tine?”). Adonai este unul dintre numele lui Dumnezeu ce s-ar traduce din ebraică drept „Maiestatea Voastră”.
O problematizare similară a neantului apare și în cazul ultimului album al lui Leonard Cohen. Cazul lui Cohen este diferit de cel al lui Ginsberg, deoarece Cohen a fost un practicant destul de constant al religiei mozaice de-a lungul întregii vieți, chiar dacă și el a cochetat cu budismul Zen (iar Ginsberg l-a mustrat pentru acest lucru). Problematizarea morții apare puțin diferită în cultura iudaică față de cea creștină prin prezența unui puternic fatalism. Apar deseori referințe în acest sens, reluându-se tema îndemnului lui Yahweh către Abraham de a-și sacrifica băiatul. Cohen se raliază la această constantă culturală, foarte vizibilă în structura: „You want it darker/ We kill the flame” („Dorești întunecarea/ Ucidem flacăra”, melodia „You want it darker”). În această logică se explică expresia hineni, hineni din limba ivrit. Acest cuvânt, ce înseamnă „Sunt aici” apare de câteva ori menționat în scrierile talmudice și constituie și o rugăciune la început de an iudaic (conform lui Atar Hadari, „The Personal Prayer at the Heart of the High Holy Days”). În schimb, apar și referințe cristice, foarte vizibile în melodia Treaty, deși acestea rămân marginale în raport cu miriadele de referințe din cultura iudaică de pe albumul „You Want It Darker” sau dintr-o perspectivă mai amplă, din întreaga carieră a lui Cohen.
Chiar dacă nu atât de recurent ca și Cohen, și Dylan se joacă cu astfel de referințe deși el intră doar parțial în această categorizare. Convertit ulterior la catolicism, trecut și prin faza protestatară, totuși și Dylan se joacă și cu moștenirea iudaică în mod intenționat. Referințe apar în „All Along the Watchtower” (cu versuri ce sunt inspirate de un capitol din Isaiah) și „With God on Our Side” (deși aici tema identității evreiești este mult mai puțin pregnantă decât în cazul lui Cohen, de pildă). E drept, aceste simboluri sau teme revizitate sunt mult mai puține decât în cazul lui Ginsberg și al lui Cohen, dar ele sunt prezente. „Autostrada 61” este un exemplu în care protestul împotriva războiului, referințele la Midwest, utilizarea moștenirii iudeo-creștine se îmbină, dar și ironia (nu de factură postmodernă, ci cea tipic evreiască) se îmbină: „Domnul i-a zis lui Abraham: «Ucide-mi un fiu»/ Abe zise : «Doamne, mă crezi chiar diliu?»/ Domnul zise : «Nu»” (Bob Dylan, „Suflare în vânt. 100 de poeme traduse de Mircea Cărtărescu”, Humanitas Fiction, 2014).
Noțiunea de identitate evreiască a constituit mereu un punct de dezbatere între rabini, comentatori și, ulterior, intelectuali. În această logică, este de înțeles că și scriitorii sau artiștii contemporani își asumă o poziție distinctă. Chiar dacă nu sunt practicanți sau de acord cu prezența statului Israel, chiar dacă scriu în engleză, idiș sau franceză, Amos Oz ne explică faptul că evreitatea este dată de asumarea temelor canonice, chiar dacă ele apar într-o versiune răsturnată, inversată, parodiată sau din contră, continuate cu cea mai mare conștiinciozitate.