Postumanismul postantropocentric
Robert Cincu
Rosi Braidotti, „Postumanul”, traducere de Ovidiu Anemțoaicei, Hecate, București, 2016, 293 p.
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (554) 15 decembrie 2016
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2016/12/sumar-nr-10-2016/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_554_web.pdf
„Postumanul” a devenit în ultimii ani unul dintre conceptele centrale în dezbaterile teoretice occidentale, astfel încât volumul lui Rosi Braidotti (intitulat chiar așa – „Postumanul”) constituie o apariție cel puțin interesantă în momentul de față. Publicat în 2016 la editura Hecate în traducerea românească a lui Ovidiu Anemțoaicei, textul reprezintă o analiză multi-fațetată a fenomenului care a contaminat majoritatea sectoarelor din viața omului contemporan.
În descrierii autoarei, aceasta apare catalogată drept teoretician feminist și, într-adevăr, urmărind volumul de față, chiar dacă se orientează în primul rând către conceptul de „postuman”, observăm că foarte multe dintre ideile promovate vin dintr-o zonă a criticii feministe, a criticii anti-imperialiste, anti-conservatoare ș.a.m.d. Tot dintre preocupările anterioare ale lui Rosi Braidotti putem identifica în carte și propunerea unui concept inedit care va fi problematizat pe larg și adesea pus în legătură cu mutația postumană care s-a produs recent la nivel global.
Obiectul postuman
E vorba despre subiectul nomad sau, mai exact, despre subiectivitatea nomadă. Pe scurt, autoarea observă faptul că în era antropocenului, respectiv în plin postumanism, modul în care individul își percepe propriul sine s-a modificat. De la o construcție de sine statică, fixă, bazată pe o tradiție culturală moștenită, individul face pasul către o percepție a sinelui instabilă, aflată într-o permanentă adaptare la context. Din acest motiv autoarea vorbește despre subiectivitate nomadă, o subiectivitate care se mută frecvent de la o imagine despre sine la alta, în funcție de un context care, la rândul său, e în permanentă schimbare. Evident, consecințele unei astfel de schimbări majore în planul subiectivității fac ca individul să capete o mai mare deschidere spre celălalt, autoarea precizând în mai multe rânduri faptul că acest celălalt poate fi acum (nu doar un alt individ, ci și) non-umanul (animalele, pământul sau viața, în general, înțeleasă aici ca entitate independentă de subiect, care continuă să existe și după moartea acestuia).
Astfel, într-un subcapitol cu un titlu extrem de provocator („Obiectul «adecvat» de cercetare al disciplinelor umaniste nu este «Bărbatul»”) Rosi Braidotti afirmă: „viziunea nomadică a subiectului cunoscător postuman, ca un continuum temporal și un asamblaj colectiv, presupune o dublă dăruire, pe de o parte proceselor schimbării și, pe de altă parte, unei etici puternice de sentiment comunitar eco-sofic. Co-prezența, adică simultaneitatea de a fi în lume împreună, definește etica interacțiunii atât cu ceilalți umani, cât și ceilalți nonumani”.
Depăşirea antropocentrismului
Un detaliu important de remarcat e faptul că autoarea, în cele mai multe dintre cazuri, nu discută strict despre „postuman(ism)” ci, apelând la o construcție (aparent) pleonastică, analizează „postumanismul postantropocentric”. De fapt, nuanța teoretică pe care o presupune acest „epitet” – postantropocentric – e una foarte importantă în economia generală a cărții de față, inclusiv datorită originii vizibil poststructuraliste a termenului. Cu alte cuvinte, în linii mari, autoarea vede postumanismul ca pe o epocă în care centralitatea antropologică e depășită, iar acest salt cognitiv e, din nou, legat de reinventarea subiectivității (care, fără pilonul solid antropocentric în jurul căruia să se configureze, se vede obligată să recurgă la soluții ce țin, mai degrabă, de un registru virtual): „este nevoie de un salt calitativ înainte dacă vrem ca subiectivitatea să scape de regimul comodificării, ce reprezintă caracteristica epocii noastre istorice, și să experimentăm cu posibilități virtuale. Trebuie să devenim genul de subiecți care doresc în mod activ să reinventeze subiectivitatea ca set de valori mutante și să derivăm plăcere din asta, și nu din perpetuarea regimurilor familiare”.
Analiza lui Rosi Braidotti continuă cu un capitol tulburător, dar foarte interesant, în care postumanismul postantropocentric este discutat în raport cu fenomenul morții. Aici titlurile subcapitolelor sunt mai mult decât edificatoare: „Viața dincolo de moarte”, „Modalități de a muri”, „Despre necropolitica contemporană” etc. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o excelentă analiză a „morții postumane”.
În ultima parte a cărții abordările teoretice ale autoarei se mută către o zonă mai aplicată, fiind aici discutat statutul științelor umaniste în epoca postumană. Sunt problematizare deopotrivă științele umaniste în general, dar și sistemul universitar american sau cel european, iar concluziile lui Rosi Braidotti sunt clare din acest punct de vedere: „pentru vremuri postumane este nevoie de studii umaniste postumane”.
În rândurile de mai sus am semnalat mai ales câteva aspecte teoretice/tematice legate de cartea lui Rosi Braidotti. Trebuie însă menționat, de asemenea, faptul că volumul e unul foarte generos în materie de exemple concrete, studii de caz, contextualizări ale anumitor idei ce stau la baza postumanului și, nu în ultimul rând, observații personale ale autoarei care, în mai multe rânduri, nu ezită să expliciteze câteva dintre convingerile sau „entuziasmele” sale, în afara unui context strict teoretic. În mod cert, dată fiind notorietatea pe care o câștigă conceptul de „postuman(ism)”, respectiv dat fiind numărul încă redus de titluri care problematizează conceptul, apariția acestei cărți în spațiul cultural românesc constituie un foarte important reper la ora actuală.