ÎPS IOAN ROBU în dialog cu ANGELA MARTIN

CULTURA INTEROGAŢIEI

„Avem şi noi, în România, biserici cu diferite straturi de istorie. Și de suferinţă.”

ÎPS IOAN ROBU în dialog cu ANGELA MARTIN

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 5 (561), 2 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-5-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_561_web_net.pdf

 

Printre confraţii academicieni, Înaltpreasfinţia Sa Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, se remarcă numaidecât. Nu pentru că în Aula Academiei, unde participă deseori la dezbateri şi evenimente, ni-l închipuim negreşit oficiind la altar. Nu pentru că negrul intens al uniformei religioase iradiază asupra ţinutei sale de o perfectă demnitate, un anumit mister. Ci pentru că o frumoasă şi adâncă seninătate stăruie pe faţa Sa asemenea unui vechi şi tăcut triumf. Un triumf care însă descurajează până şi cea mai firavă bănuială că ivirea lui va fi fost precedată de o luptă cândva. Nici urmă de superbie în privirea Monseniorului. Albastrul ochilor, aproape pictural, aparţinând parcă mai mult luminii decât persoanei, i se tulbură rar, dar şi atunci mai curând în bucuria ascultării aproapelui. Cuvântările Sale, rostite nu din amvon, ci cu diferite prilejuri sub cupola Academiei Române – bunăoară la seminarul internaţional „Penser lʼEurope” –, sunt pledoariile convingătoare ale unui intelectual umanist pentru supremaţia culturii şi a educaţiei în spiritul adevărului şi al păcii – la noi, în România, în Europa, în întreaga lume.

Îi mulţumesc pentru bunăvoinţa de a fi acceptat invitaţia mea la dialog în revista „Cultura”, unul poate mai puţin obişnuit în media noastră, dar cu atât mai binevenit. (Angela Martin)

 

Angela Martin: Înaltpreasfinţia Voastră, „L’Annuario Pontificio” – „Anuarul Pontifical” publicat de Vatican în 2015, spune că astăzi în lume sunt 1254 de milioane de catolici. Ei reprezintă 17,7 la sută din populaţia globului, cu 12% mai mulţi decât în 2005. În schimb – precizează „Anuarul” –, au scăzut vocaţiile sacerdotale în Polonia, Marea Britanie, Republica Cehă, Austria, Franţa, Spania, pe câtă vreme în alte ţări, precum Italia, Ucraina, Belgia, au crescut. Cum se explică aceste fluctuaţii? Și care este situaţia la noi, în România?

ÎPS Ioan Robu: În fiecare an, episcopii catolici trebuie să trimită la Vatican un raport care să reflecte situaţia propriei dieceze, unde apare, printre altele, numărul credincioşilor, al preoţilor, al candidaţilor la preoţie, al călugărilor şi călugăriţelor, al organizaţiilor şi asociaţiilor, al şcolilor etc. Documentul în care se centralizează toate aceste date este publicat în fiecare an în „LʼAnnuario Pontificio” pe care l-aţi citat şi în „Annuarium Statisticum Ecclesiae” – „Anuarul Statistic al Bisericii”. Din ambele publicaţii ale Sfântului Scaun se poate lua pulsul Bisericii, cu plusurile şi minusurile lui, atât la nivel local cât şi la nivel universal.

Dacă în 2015 „Anuarul Pontifical” menţiona 1254 milioane de catolici, în anul 2016, acelaşi document spune că în lume sunt 1272 de catolici. Se observă în fiecare an o uşoară creştere numerică a celor care formează familia catolică universală, aceasta fiind semn de bucurie pentru noi. Dar sunt şi semne de alarmă; pe unul l-aţi menţionat: scăderea vocaţiilor sacerdotale în unele părţi ale Bisericii, în unele ţări. Sunt continente unde populaţia creşte, iar în altele descreşte; la fel se întâmplă şi cu vocaţiile sacerdotale. Sunt ţări şi continente în care ele se menţin la un nivel mulţumitor sau înfloresc (India, Africa, America Latină), în altele vorbim despre o adevărată criză a vocaţiilor. Fără îndoială, există în Biserică, şi deci în lume, „un echilibru al harului”, după expresia lui Bernanos („Le dialogue des carmelites”). Într-o parte a Bisericii se creşte, în alta se descreşte; sau acum se trece printr-o criză, mâine este totul în ordine.

Îmi amintesc de spusa unui profesor de-al meu de istorie a Bisericii. El afirma că după Conciliul Tridentin (1545-1563) era o aşa de mare criză de vocaţii sacerdotale, încât nu erau puţini cei care vorbeau despre sfârşitul Bisericii. Și, totuşi, după acea iarnă a vocaţiilor, Biserica a cunoscut o lungă primăvară a acestora. Nu e uşor să găseşti explicaţiile acestor fluctuaţii din timpul şi cuprinsul planetei noastre, unde trăieşte Biserica Catolică. Fără doar şi poate, factorii demografici, secularismul, consumismul, laicismul, criza familiei, păcatele Bisericii şi ale lumii, criza credinţei şi a moralei, fenomenul migraţiei sunt câteva surse care pot forma elementele unui argument explicativ al crizei vocaţiilor sacerdotale.

La noi, în România, stăm deocamdată mai bine decât alte ţări europene, dar putem afirma că sunt în descreştere şi vocaţiile sacerdotale, şi cele care privesc viaţa consacrată călugărească şi laică. (Există şi laici care depun voturi solemne de sărăcie, curăţie şi ascultare, în diferite mişcări bisericeşti, cum ar fi focolarinii din „Opera Mariei” – Mişcare fondată de Chiara Lubich –, „Communione e liberazione”, „Comunitatea SantʼEgidio” etc.). Plecarea în străinătate a familiilor tinere din comunităţile catolice, scăderea natalităţii, criza de identitate a multor familii sunt explicaţiile de bază ale scăderii numărului vocaţiilor la preoţie şi viaţa consacrată din România. Or fi şi alte cauze, care se adaugă la cele amintite. Peste orice explicaţie, însă, eu rămân optimist, căci cred în echilibrul harului care, în lumea credinţei, străbate timpurile şi locurile unde cresc ramurile Bisericii Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, sub călăuzirea Papei de la Roma, urmaşul Sfântului Petru, căruia Cristos i-a spus: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt 16,18). Aş mai aminti un fenomen care poate fi uşor identificat. Dacă mergi în Austria, Germania, Franţa, Belgia, Olanda, dar şi pe alocuri în Italia şi Spania, vei vedea în bisericile catolice preoţi mai ales din Africa şi Asia, dar şi de pe la noi. Țările care odinioară au trimis misionari în Africa şi Asia sau şi în părţile noastre, acum sunt evanghelizate de preoţi africani, asiatici şi chiar români. Numai Arhidieceza noastră de Bucureşti are în Europa, SUA şi Africa peste 40 de preoţi care lucrează în diferite dieceze. Da, poţi întâlni preoţi catolici români în ambele Americi, în Africa, până şi în Japonia. Slavă Domnului că trăim şi respectăm principiul solidarităţii catolice nu numai la nivel local.

 

A.M.: Ce s-a întâmplat în ultimii ani, în Spania? O ţară percepută drept profund catolică, în care cu câţiva ani în urmă catolicii constituiau 77% din populaţie, pentru ca, în prezent, procentul să coboare până la 71%? Este cumva fenomenul acesta – dincolo de migraţia forţei de muncă şi dincolo de alte cauze sociale care au determinat, probabil, o asemenea scădere bruscă –, şi o abdicare de la morala creştină? E posibil ca unele realităţi din zilele noastre să nu se mai înţeleagă cu dogmele şi cu doctrina? Sau, poate, altele să fie cauzele acestei abdicări?

ÎPS I.R.: Fără îndoială, o cauză majoră este şi abdicarea de la morala creştină. Cum s-a ajuns aici? Eu aş face o legătură cu tema de mai sus, scăderea vocaţiilor la preoţie şi la viaţa consacrată. Mulţimea şcolilor catolice conduse de preoţi şi de congregaţiile călugăreşti era, prin tradiţie, până nu de mult, instrumentul privilegiat al Bisericii Catolice în activitatea de educaţie religioasă a tuturor generaţiilor. Scăderea drastică a vocaţiilor în rândul clerului, a călugărilor şi călugăriţelor a avut drept consecinţă intrarea treptată în mâinile laicilor socialişti a mai tot ce însemna sistem de învăţământ şi, în acest fel, generaţiile tinere s-au îndepărtat tot mai mult de cunoaşterea învăţăturii creştine şi de educaţia morală religioasă.

Unii mai spun că Spania, cândva foarte catolică, plăteşte de ceva vreme prea marea apropiere de odinioară dintre Franco şi Biserică. Poate că ar merita subliniat şi acest aspect; sau poate ar trebui să chemăm în cauză din nou secularismul şi consumismul, hedonismul şi idolatriile moderne şi laicismul virulent, anticlericalismul, toate acestea aducând în mulţi oameni o mare indiferenţă faţă de tot ce înseamnă religie, iar nu în puţini stârnind împotrivire şi tendinţe diferite de obstrucţionare a Bisericii şi a activităţilor acesteia. Să mai pomenim şi forţele oculte care se împotrivesc misiunii Bisericii. Oricum, rezultatul este cel cunoscut: în Spania – dar şi în alte ţări europene –, care cu mulţi ani în urmă excela în numărul mare de misionari trimişi în mai toată lumea, acum se constată o criză grea a vocaţiilor religioase, situaţie care, din păcate, are urmări foarte grave, în sensul că provoacă îndepărtarea multora de Biserică şi de viaţa de credinţă.

Trebuie însă să menţionez că chiar în această situaţie de criză religioasă, apar şi înfloresc noi mişcări de reînnoire spirituală, morală şi socială pe harta Bisericii Catolice din Spania, nuclee dinamice care, dacă nu pot suplini lipsa preoţilor, susţin un apostolat catolic de mare calitate, acestea fiind mari semne de speranţă pentru viitor. Găsim apoi în Spania preoţi veniţi din alte ţări, chiar şi din România. Arhidieceza de Bucureşti are în Dieceza de Malaga trei preoţi, iar Dieceza de Iaşi – alţi trei preoţi în alte dieceze spaniole, care dau o mână de ajutor în păstorirea credincioşilor.

Dacă aş rezuma cele de mai sus, aş spune că, de fapt, necazul Bisericii Catolice din Spania – şi nu numai – vine de la o profundă criză de identitate, atât a preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor, cât şi a credincioşilor laici, criză provocată de factorii amintiţi mai înainte. Depăşit acest timp de dură încercare, Biserica se poate primeni şi însenina asemenea mării care după furtună îşi regăseşte limpezimea, după ce a aruncat toate gunoaiele pe mal.

 

A.M.: Cum îşi îndeplineşte biserica catolică misiunea apostolică în teritoriile afectate de război? Cum îşi îndeplineşte, ca să zicem aşa, împotriva reconfigurărilor geopolitice, misiunea educativă?

ÎPS I.R.: Biserica catolică nu renunţă niciodată la misiunea sa apostolică, indiferent de situaţia pe care o întâmpină, căci a primit de la Mântuitorul misiunea de a vesti tuturor popoarelor Evanghelia generatoare de speranţă. Ea nu uită cuvântul lui Isus: „În lume veţi avea necazuri. Curaj însă, eu am învins lumea” (In 16,33).

Atenţia Bisericii catolice faţă de nevoile omului, fie spirituale, fie materiale, continuă şi astăzi, mai ales în teritoriile afectate de război, în special în Orientul Mijlociu, dar şi în alte zone ale globului.

În mod concret, la nivel internaţional, Biserica Catolică acţionează sub egida Sfântului Scaun, ca subiect de drept internaţional şi autoritate morală, invitând părţile care se află în conflict să adopte soluţii negociate şi nu militare, pacea fiind esenţială. Însă, dincolo de acţiunea internaţională de mediere, de invocare a respectării demnităţii şi drepturilor persoanei umane, a dreptului internaţional, cum s-a putut vedea recent în conflictul din Siria, Sfântul Scaun dispune de o reţea mondială de coordonare a diferitelor instituţii catolice în activitatea lor de ajutorare a refugiaţilor în general şi, punctual, a celor din Siria şi Irak, precum şi din alte zone de conflict. Aş putea aminti, de asemenea, şi intervenţiile directe ale Sfântului Părinte Papa, care, adresându-se în diferite rânduri liderilor lumii, a cerut să fie ajutate populaţiile care trebuie să suporte urmările războiului. Sigur că toate aceste activităţi au şi funcţie educativă, odată ce ele propun alegerea acelor valori care respectă şi promovează binele persoanei umane, pacea, binele comun. E valoroasă acţiunea diplomatică a Sfântului Scaun în favoarea păcii, mai ales în societăţile multietnice, multiculturale şi multiconfesionale din Orientul Mijlociu.

 

A.M.: Credinţa creştină – că vorbim despre catolici, protestanţi sau ortodocşi – a dat umanităţii cultura creştină. O cultură uriaşă înzestrată, ca însăşi credinţa, cu vocaţia universalităţii. Moştenirea ei este însă atât de copleşitoare, încât noi continuăm să legăm orice izbândă a artei religioase – în muzică, sculptură, pictură – de faima vechilor maeştri. Chiar dacă şi în zilele noastre există artişti religioşi importanţi. Cum îşi câştigă aceştia notorietatea? Le mai este oare suficient, precum odinioară, patronajul bisericii pe care o slujesc pentru a dobândi recunoaşterea mondială sau trebuie să-şi gestioneze pe alte căi talentul şi opera, să fie, asemenea confraţilor laici, „comerciali”?

ÎPS I.R.: Este adevărat că tot ceea ce ne fascinează în arta religioasă – cum ar fi muzica, sculptura sau pictura – este indisolubil legat de prestigiul sau faima vechilor maeştri, şi ni se pare cât se poate de natural acest lucru, cu atât mai mult cu cât ceea ce găsim actualmente în acest domeniu artistic religios nu pare să se apropie mult de strălucirea şi perfecţiunea capodoperelor clasice.

Titanii din arta religioasă nu căutau faima proprie, prin creaţia lor, ci mai degrabă să-l laude şi să-l imite pe Creatorul a toate care, în crearea lumii, a făcut să apară în toată făptura binele, frumosul şi adevărul.

Conciliul II din Vatican („Sacrosanctum concilium”, nr. 122) spunea că „printre cele mai nobile activităţi ale spiritului uman se numără, pe bună dreptate, artele frumoase, şi mai ales arta religioasă şi apogeul ei, arta sacră. Prin natura lor, ele sunt îndreptate către infinita frumuseţe divină, ce trebuie exprimată, într-un fel, în lucrările omului, şi sunt cu atât mai mult consacrate laudei şi gloriei lui Dumnezeu cu cât nu au nici un alt scop decât să contribuie în mod cât mai eficient, prin realizările lor, la îndreptarea sufletelor oamenilor spre Dumnezeu”. Citând acest Conciliu, mi-am amintit de un cuvânt al Sfântului Augustin („Confesiuni” 9, 6, 14): „Cât am plâns ascultând imnurile, cântările, suavele accente ce răsunau în Biserica voastră! Ce emoţii am cules din ele! Se prelingeau în urechea mea, picurând adevărul în inima mea. Un mare avânt de pietate mă înălţa şi lacrimile mi se scurgeau pe obraz, însă îmi făceau bine”.

Marii maeştri au găsit în mod firesc în Biserică şi ceea ce nu căutau: loc de afirmare şi de faimă, mijloc de a se face cunoscuţi pe plan local şi universal, în timp şi peste timp. Sigur că există şi astăzi artişti religioşi importanţi; o parte dintre aceştia slujind direct Biserica şi fiind sub patronajul ei îşi câştigă notorietatea prin Biserică, dar au la îndemână, în acelaşi scop, şi alte posibilităţi: organizaţii laice, agenţii de impresariat, precum şi folosirea mijloacelor moderne de comunicare. Și, amintindu-le pe acestea din urmă, nu pot să nu observ că pe vremuri limba latină era vehiculul privilegiat, aducător de notorietate, pentru creaţiile muzicale, cum erau Misele (Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus, Agnus Dei) cântate în Liturghii solemne.

 

A.M.: Cum sunt privite – şi primite –, astăzi, de teologi şi de credincioşi mărcile prezentului în iconografia catolică? Acele libertăţi, adică, pe care le aduce moda? Cum se împacă, bunăoară, atitudinea pioasă, cultul şi veneraţia pentru simbolurile religioase cu demistificarea şi actualizarea forţată pe care o propovăduiesc propagandiştii globalismului? Întrebarea este valabilă, fireşte, şi pentru celelalte arte.

ÎPS I.R.: Biserica catolică nu a considerat niciodată un anume stil artistic ca fiindu-i propriu, ci a admis formele artistice din fiecare epocă, creând, în decursul secolelor, un adevărat tezaur artistic. Arta epocii noastre poate să se exprime în Biserică „cu condiţia de a sluji edificiile şi riturile sacre cu respectul şi onoarea care le sunt datorate. Astfel, ea îşi va putea uni glasul cu minunatul concert de laudă pe care l-au cântat oamenii cei mai iluştri în veacurile trecute, spre cinstea credinţei catolice” („Sacrosanctum concilium”, nr. 123).

Acelaşi Conciliu Vatican II le recomandă episcopilor „să vegheze ca operele artistice care lezează credinţa şi moravurile, precum şi pietatea creştină, cele care ofensează simţul religios autentic, fie din cauza depravării formelor, fie din cauza insuficienţei, mediocrităţii sau falsităţii expresiei artistice, să fie îndepărtate cu grijă din casa lui Dumnezeu şi din alte locuri sfinte” („Sacrosanctum concilium”, nr. 124). Această recomandare este valabilă pentru orice creaţie artistică, dar în mod deosebit pentru imaginea sacră, icoana liturgică. Se ştie că rolul iconografiei creştine este să transcrie, prin imagine, mesajul evanghelic pe care Sfânta Scriptură îl transmite prin cuvânt. Imaginea (icoana) şi cuvântul se luminează reciproc. Acesta este sensul întregii tradiţii a Bisericii. Iată ce afirma, de exemplu, Conciliul din Niceea II (în 787): „Pentru a ne exprima pe scurt mărturisirea de credinţă, noi păstrăm toate tradiţiile – scrise sau nescrise – ale Bisericii, care ne-au fost transmise neschimbate. Una dintre ele este reprezentarea picturală a imaginilor, în concordanţă cu predicarea mesajului evanghelic, exprimând credinţa că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om în realitate, şi nu în aparenţă; acest lucru ne este şi nouă de folos, căci lucrurile care se clarifică unele pe altele au, fără îndoială, o semnificaţie reciprocă”.

Icoana – la fel şi muzica, şi pictura – trebuie să te înalţe spre „cele de sus”, să te cheme la rugăciune, să-ţi încânte ochii şi inima, să uiţi de toate şi să te simţi învăluit de tainica prezenţă divină, cum spunea Sfântul Ioan din Damasc (Imag. 1, 27): „Frumuseţea şi culoarea imaginilor îmi însufleţesc rugăciunea. Ele constituie o sărbătoare pentru ochii mei, aşa cum priveliştea câmpului îmi îndeamnă inima să-l preamărească pe Dumnezeu”.

 

A.M.: Pictura religioasă catolică este tezaurizată masiv în catedrale şi în muzee – şi nu e cazul să mai dăm exemple de asemenea privilegiate lăcaşuri. Atât marile catedrale ale lumii, cât şi muzeele sunt înţesate de credincioşi: unii iubitori de Dumnezeu şi de artă, alţii, poate, numai simpli turişti. Ce părere aveţi, Înaltpreasfinţia Voastră, putem afirma că noi, „modernii”, mai avem suficientă apetenţă pentru pictura religioasă? Și, înainte de apetenţă, ştiinţa necesară pentru a-i descifra învăţăturile şi simbolurile?

ÎPS I.R.: Consider că noi, „modernii”, nu mai avem suficientă apetenţă pentru pictura religioasă în general; însă, în mod special, mai căutăm plăcerea de a admira capodoperele de pictură lăsate de exemplu de Michelangelo, Rafael, Tiziano, Fra Angelico şi alţii. Iar cât priveşte ştiinţa necesară pentru a-i descifra învăţăturile şi simbolurile, stăm destul de rău, în afara celor privilegiaţi care au descoperit, prin studiu personal, satisfacţia de a putea „citi” mesajele picturilor religioase.

Conştientă de această stare a lucrurilor, Biserica nu mai are atâtea picturi în lăcaşurile construite în ultimul timp, iar noi găsim în noile spaţii de cult strictul necesar care respectă recomandarea Conciliului din Niceea II: „Urmând învăţătura inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor Părinţi şi Tradiţia Bisericii catolice, despre care ştim că este Tradiţia Duhului Sfânt ce locuieşte în ea, afirmăm cu toată certitudinea şi îndreptăţirea că venerabilele şi sfintele imagini, ca şi reprezentările cinstitei Cruci aducătoare de viaţă, executate fie în mozaic, fie în alt mod adecvat, trebuie să fie aşezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiectele şi veşmintele sacre, pe pereţi şi pe tablouri, în case şi pe străzi, precum şi imaginea Domnului Isus Cristos, Dumnezeu şi Mântuitor, cea a Preacuratei şi Sfintei Maici a lui Dumnezeu, a sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor şi drepţilor” (cf. „Catehismul Bisericii Catolice”, nr. 1161).

Ca să identifici semnul crucii, imaginea lui Isus, a Maicii Domnului, a unor sfinţi şi îngeri, cum recomandă Conciliul din Niceea, nu-ţi trebuie pregătire specială şi este un prim pas în lumea imaginilor din tezaurul picturii religioase.

 

A.M.: În măsura în care aparţine umanităţii, putem spune că suntem cu toţii – creştini sau necreştini –, moştenitori ai catolicismul cultural pe care îl percepem ca tradiţie şi ca memorie multiseculară. Multe dintre catedralele catolice s-au menţinut înfruntând vremurile, pe straturi de istorie. Bunăoară, primul lucru pe care îl aflăm, vizitând Catedrala din Toledo, este că, pe vremea regelui Recaredo, a fost mai întâi biserică vizigotă, musulmanii au transformat-o mai târziu în moschee, iar creştinii, în cele din urmă, în biserică catolică. Avem, oare, în România vreun lăcaş de cult care să cunoască o istorie la fel de zbuciumată?

ÎPS I.R.: În România nu avem lăcaşe de cult care să fi avut peste secole o istorie la fel de zbuciumată ca acea Catedrală din Toledo. Există totuşi circa 2000 de biserici greco-catolice care în 1948 au fost confiscate de puterea comunistă şi date spre folosinţă Bisericii Ortodoxe Române. Au fost atunci 2000 de tragedii în 2000 de localităţi. De la o zi la alta treceau la alt stăpân, adică Biserica Greco-Catolică, preoţii şi credincioşii fiind obligaţi de către autorităţile comuniste să devină ortodocşi; alte mii de istorii zbuciumate. A venit apoi anul 1989, Biserica Greco-Catolică a încetat să mai fie scoasă în afara legii, dar din cele 2000 de biserici doar circa 150 au fost restituite adevăraţilor proprietari. Sunt două Catedrale care nici acum nu au fost retrocedate Bisericii Greco-Catolice de către Biserica Ortodoxă Română: Catedrala din Baia Mare şi Co-Catedrala din Gherla. În timp ce la noi în ţară Biserica Ortodoxă refuză să le restituie greco-catolicilor bisericile, în alte părţi, Bisericile Catolice locale au dat spre folosinţă Bisericii Ortodoxe Române nenumărate lăcaşe de cult, mai ales în Italia şi Spania, dar şi în alte ţări europene.

În concluzie, la această întrebare, aş spune că avem şi noi, în România, biserici cu diferite straturi de istorie. Și de suferinţă.

 

A.M.: Principiile Doctrinei Sociale a Bisericii Catolice se bazează pe trei elemente fundamentale: demnitatea persoanei, dreptatea socială şi supremaţia binelui comun. Cum se împacă vocaţia socială şi morala bisericii catolice astăzi cu expansionismul marii finanţe care inspiră proiectul globalizant?

ÎPS I.R.: Doctrina socială a Bisericii Catolice are valoarea de instrument al evanghelizării, fiindcă pune persoana umană şi societatea umană în relaţie cu lumina Evangheliei. În această lumină omul este chemat să se descopere ca fiinţă transcendentă, în fiecare dimensiune a vieţii, incluzând-o şi pe cea legată de contextele sociale, economice şi politice.

În lumina credinţei Biserica priveşte la şansele şi la riscurile globalizării, cu preocuparea continuă ca demnitatea persoanei umane, dreptatea socială şi binele comun să nu sufere. De aceea, Biserica Catolică susţine în faţa marilor protagonişti ai economiei internaţionale necesitatea unei dezvoltări integrale şi solidare pentru umanitate, aceasta însemnând „promovarea fiecărui om şi a omului întreg”, după expresia Papei Paul al VI-lea („Populorum progressio”, nr. 14). Acest imperativ cere o concepţie despre economie care să garanteze, la nivel internaţional, distribuirea echitabilă a resurselor pentru toate persoanele care acum, prin interdependenţă, se simt legate de un unic destin. Cu ocazia Zilei mondiale a păcii, din anul 2000, Papa Ioan Paul al II-lea afirma că problemele sociale capătă din ce în ce mai mult o dimensiune planetară şi că niciun stat nu le poate face faţă şi soluţiona de unul singur; că generaţiile actuale experimentează necesitatea solidarităţii şi nevoia concretă de a depăşi cultura individualistă.

Pentru doctrina socială a Bisericii, economia nu este decât un aspect şi o dimensiune în cadrul complex al activităţii umane. Acelaşi Papă Ioan Paul al II-lea spunea (în „Centesimus annus”, nr. 39) că, dacă economia este absolutizată, dacă producerea şi consumul de mărfuri ajung să ocupe centrul vieţii sociale şi devin singura valoare a societăţii, înseamnă că s-a ignorat dimensiunea etică şi religioasă a omului. Viaţa acestuia nu trebuie redusă la dimensiunea sa materială.

De asemenea, doctrina socială a Bisericii a atras atenţia de multe ori asupra aberaţiilor din sistemul comercial internaţional care adesea discriminează produsele provenite din ţările sărace şi blochează creşterea activităţilor industriale şi transferul de tehnologie spre aceste ţări. Magisteriul Bisericii Catolice scoate mereu în evidenţă importanţa criteriilor etice care ar trebui să orienteze relaţiile economice internaţionale şi anume: căutarea binelui comun şi destinaţia universală a bunurilor, precum şi echitatea în relaţiile comerciale.

Aceeaşi doctrină socială a Bisericii Catolice recomandă o atenţie specială de acordat aspectelor specifice locale şi diversităţilor culturale, care riscă să fie compromise de actualele procese economico-financiare. În acest sens se exprima Suveranul Pontif Ioan Paul al II-lea într-un „Discurs” la Academia Pontificală de Știinţe Sociale (27 aprilie 2001): „Globalizarea nu trebuie să fie un nou tip de colonialism. Trebuie să respecte diversitatea culturilor care, în ambientul armoniei universale a popoarelor, constituie cheile interpretative ale vieţii. În mod special, nu trebuie să-i priveze pe cei săraci de ceea ce le este mai preţios, inclusiv credinţele şi practicile religioase, deoarece convingerile religioase autentice sunt manifestarea cea mai clară a libertăţii umane”.

Concluzionând, aş spune că vocaţia socială şi morală a Bisericii Catolice se împacă şi nu prea cu expansionismul marii finanţe care inspiră proiectul globalizării, pentru că acesta pune câştigul pe cea mai înaltă treaptă a valorilor, şi nu binele comun, persoana umană şi dreptatea socială.

 

A.M.: Ce relaţie, principială şi reală, există, astăzi – în România, şi nu numai –, între biserica romano-catolică şi biserica greco-catolică?

ÎPS I.R.: Aş spune mai întâi că între noi, romano-catolicii, şi greco-catolicii din România, şi nu numai, există o relaţie de împreună-comuniune cu Urmaşul Sfântului Petru, Sfântul Părinte Papa de la Roma. Apoi, că mărturisind aceeaşi credinţă catolică, celebrată în rituri diferite, noi avem un temei de frăţietate care stă la baza tuturor formelor de dialog şi colaborare între noi. Egali, în ceea ce priveşte numărul diecezelor (6 la 6), noi formăm o singură Conferinţă a Episcopilor catolici din România, instituţie deliberativă comună pentru problemele care privesc starea spirituală, morală şi socială a credincioşilor noştri, cele care se referă la relaţiile cu autorităţile civile locale şi centrale, precum şi la relaţiile cu alte conferinţe episcopale din Europa sau, sporadic, din alte continente. Atunci când apar chestiuni ce privesc doar Biserica Greco-Catolică, intră în funcţiune instituţia Sinodului acestei Biserici, format din toţi episcopii greco-catolici, iar pentru discutarea celor specifice părţii romano-catolice se întruneşte Secţiunea Latină, formată din toţi episcopii romano-catolici.

Avem relaţii cu adevărat frăţeşti, noi, episcopii şi preoţii, dar şi între credincioşii noştri există legături de apropiere şi de colaborare, mai ales că în Bucureşti şi în alte localităţi din Arhidieceză noi, romano-catolicii, oferim ospitalitate liturgică comunităţilor greco-catolice, ca să poată celebra Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători, conform ritului propriu.

 

A.M.: Dar între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă?

Până în 2008 au existat, pot spune, relaţii normale, creştineşti între Biserica Catolică din România şi Biserica Ortodoxă. Preoţii vecini sau cunoscuţi între ei participau în comun la celebrarea de botezuri sau cununii, la înmormântări sau pomeniri ale răposaţilor, la hramurile bisericilor; se rugau împreună la aceste ocazii, se mai vizitau din când în când. Ne înţelegeam şi ne rugam împreună în zilele Octavei mondiale de rugăciune pentru unitatea creştinilor, între 18-25 ianuarie. Erau relaţii ecumenice normale.

Din 2008 încoace suntem într-o cu totul altă situaţie. În prezent – şi trebuie să spun că în Arhidieceza de Bucureşti avem foarte multe familii mixte –, preoţii ortodocşi ne spun că nu au voie să participe, nici măcar pasiv, la botezurile şi cununiile celebrate în bisericile catolice; şi efectiv nu participă decât ici-colo, pe furiş, câte unul, sau câte un pensionar.

Dacă credincioşii noştri catolici vor să fie naşi la un botez sau la o cununie celebrată în biserica ortodoxă, preoţii ortodocşi îi obligă să iscălească un document precum că trec la Biserica Ortodoxă, altfel nu pot fi naşi. Iar dacă preoţii ortodocşi nu fac acest lucru sau participă la vreun botez ori cununie cu preoţii noştri, riscă să-şi piardă parohia. Trebuie să spun că există şi preoţi ortodocşi care nu se conformează acestui ordin venit de nu ştiu unde, riscând să-şi piardă parohia sau să primească vreo pedeapsă canonică. La hramul bisericilor nu se mai vizitează, nici la alte ocazii, cum ar fi înmormântări, pomeniri. La Octava mondială de rugăciune pentru unitatea creştinilor, Biserica Ortodoxă nu vrea să se mai roage cu noi neortodocşii (catolicii de ambele rituri, protestanţii, armenii, calvinii, anglicanii). Înainte de 2008 ne rugam împreună. Au fost şi sunt invocate oficial multe explicaţii, dar… Să nu mai spun că au existat cazuri în care unii preoţi ortodocşi i-au rebotezat pe catolici, cu ocazia căsătoriei. Acum pe 19 ianuarie, când noi, neortodocşii, am ieşit din Biserica Sfântul Silvestru, din Bucureşti, după rugăciunea pentru unitatea creştinilor, câţiva ortodocşi foarte supăraţi, ne-au strigat să ne fie ruşine că am intrat într-o biserică ortodoxă şi ne-au afurisit fiindcă am fi eretici. Fiind încă în atmosfera lui 24 ianuarie, aş spune că e păcat că nu putem „învârti” prin rugăciune comună hora unirii creştinilor. Această stare de lucruri contrastează cu atmosfera de frăţietate de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea, din mai 1999.

În concluzie, aş spune că avem cu Biserica Ortodoxă relaţii de bună vecinătate şi nu prea. Desigur că respectăm hotărârile Bisericii Ortodoxe Române, dar ne întrebăm de ce în loc să mergem înainte, ca până în 2008, mergem împotriva sensului ecumenic frăţesc, şi în ce constă păcatul de a ne ruga împreună noi, catolicii, cu ortodocşii.

În rest, totul este bine, frumos, şi cu mare şi adevărată speranţă în Domnul!