CULTURA POLITICĂ
Rubrica CRONICA DIPLOMATICĂ
Un raid printre opinii
George Apostoiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (564), 23 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-8-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/564_web.pdf
Ofer cititorilor câteva constatări culese din presa internaţională asupra cărora îi invit să reflecteze, dacă se poate, în afara obsedantelor opţiuni politice. Mărturisesc că pornesc de la noul val de manifestaţii care au obiective politice (nemulţumirea faţă de rezultatele unor alegeri, cazul celor din SUA şi din România) sau sociale (cele din Franţa, de o violenţă greu de controlat). Modelul mişcării pacifiste Occupy Wall Street, declanşată la 17 septembrie 2011, este depăşit prin capacitatea de organizare şi modificarea mesajului. Reţelele de socializare şi mass-media au contribuţii importante în această schimbare. Fenomenul este atent studiat de sociologi şi politologi care avansează teza că noile mişcări, indiferent de obiectiv, vor fi de lungă durată. Un alt aspect, cel privind impactul social, relevă, pe de o parte, o implicare militantă, partizană a mass-media în demonstraţiile de stradă şi, pe de alta – din cauza acestui amestec –, o scădere a încrederii în jurnalism. Rolul ziaristului, au afirmat cei care au analizat noile proteste, este să facă analize şi să verifice informaţiile (AFP, „Le Point”, ziar de dreapta francez); sau să facă oamenii mai inteligenţi, spunea cineva cu candoare la France 24. Alţii cred că asistăm la o abandonare a misiunii nobile a presei. A apărut stigmatul de ,,presă mincinoasă”. După ce a pierdut alegerile – cum le-a pierdut –, Hillary Clinton a criticat ,,fabrica de ştiri false” şi manipularea electoratului printr-un factor exogen democraţiei, cel emoţional. În campania primarelor din Franţa, pentru desemnarea candidatului dreptei la prezidenţiale, portretul fostului premier Alain Juppé a fost prezentat cu barbă de jihadist; astfel diabolizat, i-au fost ruinate şansele, deşi era cel mai bine cotat. Opinia că alegerile au o dimensiune emoţională, auzită şi la Bucureşti, nu are nimic cu democraţia.
România, din nou în atenţie
Demonstraţiile uriaşe de la Bucureşti şi din oraşele universitare au declanşat subit interesul presei străine pentru România. În decembrie 1989, când Capitala a fost cucerită peste noapte de o armată de ziarişti străini (francezii cu un plus de zel), România a stârnit un entuziasm mediatic nebănuit. ,,Revoluţia” noastră a fost transmisă în direct de mai toate televiziunile din lume. Înflăcărarea a durat o săptămână şi a sucombat brusc, odată cu publicarea de către un ziarist român exilat în Franţa a documentarului ,,Autopsia unei lovituri de stat”. Încă din titlu, ,,revoluţia” şi-a căpătat definiţia meritată. Din acel moment, totul s-a prăbuşit, presa străină şi, odată cu ea, cancelariile occidentale au întors armele. România a fost pusă în carantină şi, după mineriadă, ţintuită la zid pentru un sfert de secol. Nimic din ce se petrecea în ţara noastră nu mai interesa, nu mai era credibil. Nici chiar integrarea în NATO şi aderarea României la Uniunea Europeană nu au deblocat situaţia. Au reuşit, surprinzător, demonstraţiile din frigurosul februarie 2017. Am reintrat în graţiile presei, oare, din aceleaşi motive ca acelea din săptămâna orbilor din decembrie 1989?
Nu suntem o excepţie
Acestei reveniri trebuie să i se găsească, totuşi, explicaţii plauzibile. Poate că demonstraţiile vor schimba România. De ce nu? Să vedem, deocamdată, ce spun străinii. Aleg două opinii oarecum neconcordante. Ziaristul francez Jean-Chrisophe Ploquin, de la ziarul „La Croix”, crede că ,,Manifestaţiile din aceste zile arată o altă faţă a României. Sub presiunea Uniunii Europene, România s-a dotat, în 2013, cu unul dintre cele mai puternice sisteme de pe continent de luptă împotriva corupţiei. Un Parchet naţional independent exercită o presiune constantă până la vârful statului. În acelaşi timp, societatea civilă s-a întărit în special în oraşe, prin participarea mediilor economice, intelectuale şi asociative. Acestea merită să fie încurajate, mai ales de Franţa. Viitorul Europei se joacă în această Românie latină, vecina Ucrainei şi a Serbiei, aflată în apropierea Turciei şi nu departe de Rusia”. Mai puţin entuziasmaţi, britanicii au vorbit şi despre controversata DNA, ,,birocraţie non-aleasă” (comentariul BBC), folosirea serviciilor secrete în lupta împotriva corupţiei (Henry Jackson Society), iar David Clark vede în această ,,cooperare” un pericol pentru slăbirea democraţie în România („The Guardian”).
Să dăm şi opinii româneşti. Una, în linia entuziasmului lui Ploquin, acreditează ideea că demonstraţiile intelectualilor anti-Guvern au oferit lumii o lecţie de civism, un îndreptar de moralitate şi de lecuire a guvernărilor corupte – pe unde vor mai fi fiind – prin presiunea străzii. O altă, bine particularizată, vizează banalizarea demonstraţiei anti-Preşedinte şi legarea acesteia de trecutul comunist, un produs mincinos făcut de proşti pentru proşti. Prima opinie este victima unui elan naţionalist confecţionat, frizează naivitatea şi făloşenia onctuoasă. A doua este de o aroganţă insultătoare pe care trebuie să o uităm cât mai repede. Nu suntem „Învăţătorul” lumii, nu suntem nici proştii lumii. Din păcate, putem fi, după cum se vede, mimetici – demonstraţiile de la Bucureşti au fost iniţial un ecou al celor din SUA –, şi ingraţi cu bieţii români care îşi permit să aibă alte opinii decât cele ale divanului înţelepţilor.
Repet ceea ce am mai spus într-o cronică anterioară: demonstraţiile din România sunt un experiment al cărui scop imediat îl intuim. Nu-i cunoaştem, însă, ţintele îndepărtate.