CULTURA LITERARĂ
Revenirea în patrie şi ieşirea din timp
Marian Victor Buciu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 9 (565), 2 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-9-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura565web.pdf
Matei Călinescu, „Spre România (2000-2002). Jurnal inedit”, Editura Humanitas, București, 2016
Din caietele lui Matei Călinescu s-a extras un mic, dar substanţial, volum: „Spre România (2000-2002). Jurnal inedit”. Există aici notaţii de călătorie (Grecia, Spania, România, aceasta în două rânduri, adică sejururi), precum şi de la reşedinţa din S.U.A. Călătoria în Grecia apare din proiect ca fiind culturală, literară, imaginară, dar şi, inevitabil, reală. Importă raportul real-ireal sau, de fapt, ireal-real, determinant pentru autor. Cele două drumuri, unul parcurs, altul pus în discurs, se (re)cunosc împreună prea puţin în mentalul subiectului trăitor şi scriitor. În Grecia, la Atena, călătoria este „începută grotesc, sub semnul lui Circe”. Circe există la început de drum, nu pe parcurs. Soţii, întrucât călătorul nu este acum singur, ajung într-un hotel deocheat, dintr-o grijă neglijentă, primită cu haz, a unor cunoştinţe. Alături de „Odiseea” lui Homer, naratorul-„erou” se trezeşte departe şi de condiţia lui „Ulise” de J. Joyce. Deriva îl scoate (şi „socoate”, cum se spunea cândva), drept agent pe cel nominalizat de editor cu iniţiala V., fost student al lui M. Călinescu la Bucureşti, stabilit, exilat, în Grecia. Asta deşi camera şi hotelul fuseseră angajate de soţia lui. „V., mă plâng, a schimbat, ca într-o comedie a erorilor, nu numai «Odiseea» originală, ci şi pe cea a lui Joyce: a început cu Circe şi a terminat cu Hades”. Gluma aparentă este hazardul care se va obiectiva dramatic în sfârşitul vieţii scriitorului. Greşeala comică aici era a celui făcut responsabil că a cedat iniţiativa, ca să zic aşa, iniţială, soţiei nenumite. Dar, pentru coerenţa personajului, detaliul se cădea pierdut. Iar coerenţa ajunge şi ea adeverită. V., caracterizat global cu ironie empatică „năucul”, îl duce pe vizitator la un alt cimitir decât cel anticipat. M. Călinescu, marcat biografic de o mare sensibilitate thanatică, se dezvăluie aici drept „sensibil la poezia cimitirelor abandonate, ieşite din timp”. „Ieşirea din timp”, obsesivă deja, va fi subtitlul jurnalului său calificat „altfel” şi apărut anterior cu puţin timp, referitor la ultimii ani de existenţă, una aflată în mare criză.
Încă venind „spre România” şi pe când nu era (grav) bolnav, Matei Călinescu e „tulburat” de moartea şi învierea Domnului, însă precizează că o trăieşte ca „un creştin fără credinţă”. În logica, aplicată şi literar, critic, a dreptăţii fără dreptate (la N. Steinhardt), a umorului fără umor (în romanul lui Alexandru George, „Oameni şi umbre”), notează: „cred fără să cred”. Vede-n credinţa religioasă un fel de ideologie şi recunoaşte că „sunt idei care mă emoţionează”. Preia un gând expresiv, dar îl şi completează: „Cred pentru că e absurd să nu crezi, cum spune Tertulian; şi nu cred pentru că e la fel de absurd să crezi”.
Indecisul – un (ne)credincios căruia prietenul Ion(el) Vianu avea să-i reveleze „înclinaţii mistice” – există printr-o voinţă nesatisfăcută, inconsecventă, (în)frântă, departe de idealul lui Goethe, preluat de Blaga, transferat şi ardeleanului de rând, anume a duce ceva la bun sfârşit: „Aş vrea să cred până la capăt, sau să nu cred până la capăt. Creştinismul m-a marcat profund în însăşi necredinţa mea”. Adaugă, la pasiune, voinţa, ca fiind stăpână, după o propoziţie a lui David Hume: „Raţiunea e sclava pasiunilor.” (Reason is the slave of the passions). Indecis pe faţă (va nota în jurnalul „altfel” că e atras de teoria filosofică a indeciziei), creează el însuşi tentaţia cititorului de a-l fixa între jocurile de gândire-expresie şi a(l)titudinea unui fel de a face fasoane. Merge însă la biserici, aprinde lumânări, nu-şi uită morţii apropiaţi, constată chiar că memoria îi e „o mică biserică”. La schitul Darvari, unde ajunge însoţit de G. A. (Adameşteanu?), „disidentă tăcută, dar foarte încăpăţânată”, trecută printr-o „tragedie personală”, blând-răutăcioasă, cu glas copilăresc, e interesat de forma şi fondul ei bisericos, dintr-o perspectivă suspicioasă: „Mă întreb cum o fi necredinţa ei”. Ateismul, remarcă M. Călinescu, nu e necredinţă, nici credinţă perversă, cum află de la F.M. Dostoievski, din „Demonii”.
De pe acum, în familie, Matei Călinescu, însingurat, egotist, se-ntreabă dacă enervează sau plictiseşte. Iată cum se cunoaşte prin eul familial-familiar: „incapabil să mă pun în situaţia, în punctul de vedere al celuilalt”. Individualistul relativist, sintagma care ni-l dezvăluie în totalitate, a dat visul singurătăţii în bibliotecă pe singurătatea pură şi simplă: „mă însingurez – totuşi nu fără anumite voluptăţi amărui…”. Ce ne putem imagina citind, ca să aplicăm modul său preferat de (re)lectură la singurătatea fără cărţi? Poate o revitalizare, o apropiere de viaţă, de natura primă a ei. Deşi el, bolnav grav peste nici un deceniu, ca şi vecinul matematician, american, s-a apropiat de existenţa proximă fără a se îndepărta de lectură, dar a ales să practice o lectură reorientată vital şi conjunctural.