CULTURA LITERARĂ
Scriitorul ca mixator
Andreea Mironescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 13 (569), 30 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-13-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_569.compressed.pdf
Doina Ruști, Mâța Vinerii, Editura Polirom, Iași, 2017
Vă întrebați ce este un mixator? Ei bine, în cazul de față mixatorul e un bucătar, Silică, care face senzație în Bucureștiul sfârșitului de secol XVIII gătind după „Cartea bucatelor rele”, un fel de opera occulta a ordinului Satorinilor, de care aparțin, aflăm în cele din urmă, cam toate personajele ce se învârt în cel mai recent roman al Doinei Ruști. O răpire (a bucătarului, de către principele fanariot Costas), o serie de crime (cărora le cad victime Cuviosul Zăval, Maxima Tutilina, dar și o boieroaică locală, Greceanca), mai multe evadări neverosimile (a căror eroină este Pâtca, naratoarea întregii povești), conspirații universale și comploturi politice dejucate când magistral, când prin artificii facile, o doză bună de sentimentalism, dar și destulă ironie – acestea sunt ingredientele epice din „Mâța Vinerii”, o carte care stârnește încă de la titlu emoții amestecate.
Sigur că, în fața unui roman construit în jurul unui hipotext culinar, tentația de a face analogii între rețete de bucătărie și formule literare, ingrediente și laitmotive, gust și simț estetic ș.a.m.d. este mare. Dar în cazul Doinei Ruști, una dintre cele mai prolifice prozatoare din postcomunism, care a publicat 9 cărți de proză între 2004 și 2017, discuțiile despre „rețeta” scrierilor ei sunt mai vechi, iscate odată cu apariția „Fantomei din moară” în 2008 și resuscitate periodic. De altfel, autoarea a avut parte de o receptare contradictorie: succesul ei, și nu doar unul de public, ci și de critică, a fost contrapunctat de recenzii vehement negative, cel puțin câte una pentru fiecare volum. Punctul de plecare al acestei dispute interpretative a fost tocmai felul în care Ruști re-mixează câteva teme identitare personale (descendența „exotică”, din sânge amestecat, copilăria mitizată, trauma pierderii tatălui la fatidica vârstă de 11 ani) cu strategii literare (fantasticul când folcloric, când postmodern, contra-ficțiunea istorică, proza actualității imediate) și forme culturale, precum simbologia. Un teren de dispută a fost și stilul eclectic al autoarei, cu stângăcii ostentativ asumate chiar și în titluri, ca „Mămica la două albăstrele” (2013) sau, de ce să n-o spunem, „Mâța Vinerii”.
Până la această ultimă carte, Doina Ruști mai făcuse incursiuni în secolul fanariot românesc fie în roman, fie în proza scurtă. „Zogru” (2006) include în periplul lui prin istorie un amplu episod care se petrece în 1794. O povestire din „Cămașa în carouri” (2010), posibil prototext al romanului de față, înscenează călătoria unei fete cool în Bucureștii de secol XVIII, unde un spițer îi prepară droguri după rețete secrete. Odată cu „Manuscrisul fanariot” (2015), Ruști abandonează dualismul narativ care leagă istoria veche de cea mai strictă contemporaneitate (sau viceversa) în favoarea unui epos istoric stilizat. În sfârșit, cu „Mâța Vinerii”, autoarea calcă pe acest teren gata pregătit, schimbând însă registrul, de la senzualismul liric al „Manuscrisului…” la o narațiune cu fir polițist.
Structural, romanul, care se citește cu mare curiozitate mai ales în prima lui parte, mizează pe un epic alert, construit din secvențe scurte, după metoda din „Manuscrisul fanariot”. Similitudinile între cele două scrieri nu se opresc aici: cronica publicată de Cosmin Borza în numărul din 23 martie al „Culturii” analizează paralelismele între operele autoarei la nivelul personajelor și al motivelor funcționale. Originalitatea cărții de față nu stă nici în ceea ce numim în general atmosferă; de altfel, nici romanul anterior nu era unul „de atmosferă”, cu tot parfumul de epocă emanat prin porii narațiunii. La o comparație cu Simona Sora din „Hotel Universal” sau chiar cu Filip Florian din „Zilele regelui”, reiese cu destulă claritate că Doina Ruști nu scrie astfel de romane. Așadar, ceea ce mi se pare a fi elementul de noutate din „Mâța Vinerii” e tocmai intriga polițistă, care ar fi putut dubla în mod fericit planul fantastic care întretaie povestea eroinei Pâtca, descendentă a unei familii de inițiați care îi lasă o moștenire misterioasă. O bună parte a romanului urmărește elucidarea uciderii Cuviosului Zăval, „moșicul” sub a cărui protecție ar fi trebuit să rămână Pâtca, autoarea lucrând inclusiv cu indicii, ca în narațiunea polițistă clasică. Numai că acestea sunt fie prea vizibile, fie uitate în vâltoarea unui epic aglutinant. Așa cum Pâtca uită sacaua în care transporta cadavrul lui Zăval în Piața Lipscani, fiindcă zărește „clondirul cu dop roșu în formă de nas”, unul dintre indicii, care va reapărea misterios dincolo de jumătatea romanului, cu prilejul otrăvirii unui alt personaj principal, Greceanca. O bună sursă de inspirație ar fi fost aici metoda lui Orhan Pamuk din „Mă numesc Roșu”, anume pluriperspectivismul. Fiecare dintre personaje – bucătarul răpit, popa Ogaru, spiritistul Perticari, Maxima Tutilina, francezul Dubois, ba chiar și clondirul cu dop roșu în formă de nas ar fi meritat să aibă nu doar o voce, ci și o conștiință. Ruști optează în schimb pentru o perspectivă unică și îndepărtată: povestea este spusă de Pâtca după 30 de ani, atunci când sunt dezlegate, aproape deodată, și celelalte mistere, fără să se înțeleagă prea bine de ce autoarea a simțit nevoia unei atât de largi acolade temporale.
Angajamentul ironic față de personajele sale și, implicit, față de instanța auctorială, rămâne unul dintre punctele forte ale romanului, deși e adevărat că și în scrierile anterioare Ruști submina fantasticul oferind o explicație „rațională”, mai mult sau mai puțin izbutită. Puterea rețetelor din „Cartea bucatelor rele”, a practicilor obscure sau a calităților individuale neobișnuite (Pâtca e convinsă că dinții ei strâmbi au un efect aparte asupra celor din jur) este mai mereu dejucată, ca și pretențiile personajelor de a anticipa sau influența istoria. Cea care are de fiecare dată revelația eșecului este chiar Pâtca, naratoarea și, mai mult decât atât, artizana întregii povești. Mesajul implicit pe care îl transmite Doina Ruști este unul al dezvrăjirii: într-o lume în care duhul suprem „nu e nimic” (Sator e doar „un cal de povară, o muscă purtată de vânt”), scriitorul nu mai poate fi nici el un „făuritor al istoriei”, ci doar un „mixator” al ei, ca robul bucătar care gătește – doar pentru a vedea ce se întâmplă – rețete ale căror puteri nu le cunoaște.
Cred că acestui roman i s-ar fi potrivit mai bine titlul „Cartea bucatelor rele”, și asta nu doar din pricina locului special pe care îl ocupă rețetele închipuite, cu nume latinești. Ca într-o carte de bucate, ingredientele sunt toate acolo, la fel și pașii care trebuie urmați pentru a transforma rețeta într-un ademenitor fel de mâncare. Dar, cu toată schimbarea de paradigmă instaurată de postmodernism, căruia metafora „mixatorului” îi vine mănușă, e posibil ca un roman cu adevărat bun să aibă totuși nevoie de un „făuritor de lumi”.