CULTURA IDEILOR
Creștinismul în zilele noastre
Andrei Marga
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 15 (571), 13 aprilie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-15-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_571.compressed.pdf
Două analize ale creștinismului în cultura lumii actuale rețin atenția prin prospețimea opticii. Mai cu seamă că ele se datorează unor cugetători care nu vin din apropierea vreunei teologii, ci din cercetări ale secularizării și instituțiilor modernității, oricum din sfera teoriei societății.
În „Credința ca opțiune. Posibilitățile de viitor ale creștinismului” [„Glaube als Option. Zukunftsmöglichkeiten des Christentums”], Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2013), sociologul Hans Joas a examinat diversele „provocări” (Herausforderungen) de astăzi la adresa viziunii creștinismului. Unele „provocări” rezultă din schimbările sociale ale epocii – modernizarea, declinul moralei, pluralizarea religiilor, expansiunea violenței, reducerea siguranțelor și creșterea ponderii întâmplării în viața oamenilor. Altele sunt „provocări” ce provin din configurația culturală a timpului. Pe acestea din urmă, Hans Joas le stabilește plecând de la vestitul studiu al lui Ernst Troeltsch „Posibilitățile de viitor ale creștinismului” („Zukunftsmöglichkeiten des Cristentums”, 1910) în care s-au semnalat dificultățile creștinismului la începutul secolului al XX-lea.
Hans Joas captează pragurile din fața creștinismului actual în patru „provocări culturale”. Este vorba de: a) „neînțelegerea crescândă a etosului iubirii ca urmare a actualei ierarhii de valori și opțiuni cognitive”; b) „contestarea specificului personalității ca urmare a imaginii dominante asupra omului”; c) „întărirea continuă a înțelegerii individualiste a spiritualității”; d) „pierderea ideii de transcendență, fără de care accesul la înțelegerea Fiului lui Dumnezeu ca mijlocitor între imanență și transcendență rămâne blocat” (p. 202).
După examinarea fiecăreia dintre aceste „provocări” – a celei dintâi în raport cu individualismul egocentrist al ultimelor decenii și cu încercările universaliste de a-l depăși, de la Kant la Rawls și Habermas, a celei de a doua în raport cu reducționismele naturaliste din această epocă, a treia în raport cu spiritualismele vecine cu magia și a patra în raport cu mișcarea de detranscendentizare a culturii – Hans Joas trage o concluzie memorabilă. Potrivit acesteia, „creștinismul este în principiu bine înzestrat pentru a le face față. El trebuie însă să iasă din defensiva în care a căzut sau în care s-a retras el însuși în deceniile secularizării progresive, mai cu seamă în Europa, și să arate că își poate articula mesajul cu privire la aceste provocări într-o nouă și convingătoare manieră. Numai atunci creștinismul nu va mai fi perceput doar ca instanță morală, în cele din urmă irelevantă. Filosofia și teologia sunt necesare pentru o asemenea nouă articulare, dar nu suficiente. Fără istorie și științele sociale, articularea a ceea ce noi gândim prin sfânt sau transcendent, mântuire, profeți nu poate ajunge la Mesia; nu se poate nici face inteligibilă în lumea noastră depășirea dinamicii jertfei prin jertfa de sine a lui Dumnezeu, care a devenit carne într-un om” (p. 218). Hans Joas a sesizat perspicace că, în pofida interpretărilor superficiale care, vrem-nu vrem, însoțesc solida cunoaștere științifică a timpului nostru, pe care ideologia scientismului le cultivă, creștinismul are multe de spus.
O evaluare similară găsim la un filosof care s-a remarcat până acum mai mult în exegeza lui Nietzsche. Nici el nu vine din apropierea teologiei. La capătul unei cercetări specializate a ceea ce este divin, în „Sensul sensului. Încercare asupra divinului” ( [„Der Sinn des Sinnes. Versuch über das Götliche”], C.H. Beck, München, 2015), Volker Gerhardt scrie: „deși conceptul lui Dumnezeu din creștinism pare, în metaforica sa, naiv și copilăresc, el poate fi conceput în profunzime. S-ar putea vorbi chiar de o rafinesse speculativă în concepția creștină a trinității, de care noi, cu reflecția noastră asupra întregului în noi și în afara noastră, asupra unității transcendentale a sensului desfășurat fiziologic, social, psihic, logic și intelectual, ca și asupra preferințelor umanului în înțelegerea neînțelesului, suntem departe. Căci, în învățătura creștină, Dumnezeiescul este gândit nu numai conform unei persoane multiple, ci, împreună cu Maria, mama lui Dumnezeu, conform unei familii, căreia îi corespunde pe Pământ familia umanității, care și-a găsit forma ce se creează pe sine într-o Biserică. Pe deasupra, ea ridică o pretenție care leagă individualul și întregul în mod exemplar, care se poate etala doar sub condițiile propriei priviri în cel care crede. Credinciosul o satisface în libertate personală și, cu aceasta, leagă individualul și universalul în sine însuși. Pe această liberalitate se sprijină cerința la urmarea existențială a lui Isus” (p. 269-270).
Este știut că nu ne stă la dispoziție, ca târziu născuți, un mesaj nemijlocit al lui Isus Hristos. Avem la dispoziție mai curând ceea ce Isus a spus și a făcut, învățătura și faptele transmise prin intermediul numeroaselor relatări, începând cu cele ale discipolilor și cu cea a învățaților evrei elenizanți din Antiohia și Alexandria. Putem fi însă siguri, în pofida argumentelor circumspecte ale lui Rudolf Bultmann („Jesus”, 1926), că mesajul lui Isus a traversat secolele și a ajuns la noi în miezul său.
Marginalizat uneori în viața publică a modernității, creștinismul a revenit de fiecare dată, păstrându-și actualitatea. Întrebarea cu privire la ce se face cu moștenirea creștină este legitimă într-o cultură în care secularizarea s-a extins, încât se crede că ar fi posibilă o viață demnă de om fără valori. Ideea este înșelătoare. Temele puse recent în joc de Hans Joas rămân în discuție, doar că la ele se adaugă tema sensului învățăturii creștine. Nici acesteia nu i se poate face față fără a folosi istoria, adică istoria lui Isus și istoria preluării lui Isus. Căci credința în Isus își are suportul în credința lui Isus, pe care istoria ne-o redă. Aceasta este calea pe care am angajat-o, de altfel, în „Religia în era globalizării” (Editura Academiei Române, București, 2014). Sensul trebuie lămurit pe fondul sporirii fără precedent a cunoștințelor despre Isus și al diversificării apelurilor la învățătura sa.