CULTURA ISTORIEI
Rubrica ELOGIU LATINITĂȚII
Românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei și vorbesc latina
Ioan-Aurel Pop
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 18 (574), 11 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-18-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_18_574.compressed.pdf
În mod categoric italienii sunt cei mai numeroși străini care remarcă și popularizează romanitatea românilor. Ei sunt cei dintâi care au capacitatea să observe și asemănarea limbii române cu latina și cu italiana. Astfel, Paolo Giovio (1483-1552), autor a două volume cu tentă istorică (publicate în 1550-1552), vorbește despre cariera lui Aloisio Gritti în Transilvania și spune că românii au o limbă latină, dar și obiceiuri și legi romane: „Iar la români nu înfloresc doar anumite obiceiuri și legi romane, ci chiar se folosesc de aceste cuvinte ale limbii latine”.
Giulio Mancinelli (1537-1618), născut la Macerata, și el iezuit, a trecut în 1583-1586 prin Țara Românească și Moldova. Mărturia sa este, de asemenea, interesantă: „Aproape toți (catolicii din Moldova) vorbeau limba italiană, iar limba țării și a Valahiei este pe jumătate latină și vulgară, corcită cu unele cuvinte grecești, aduse de călugări, negustori și de principi”. Italienistul Claudiu Isopescu a exprimat opinia că Mancinelli este primul autor italian care susține corect că limba română se trage din latina vulgară.
Ferrante Capeci (1549-1587), iezuit din Napoli, a fost trimis în Transilvania pentru lupta împotriva Reformei. A venit probabil împreună cu Possevino. A fost profesor și rector al Colegiului Major iezuit din Cluj, fondat în 1581, strămoșul Universității clujene de astăzi. A murit de ciumă la Cluj. Au rămas de la el două scrisori din 1584, în care spune că românii „au limba asemănătoare cu italiana, astfel încât se poate învăța în câteva luni, după cum și ei (românii) învață ușor limba italiană; ba chiar ei se și cheamă românești (romaneschi)”. El mai adaugă că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei și numește Banatul Valahia (spune că Lugojul și Caransebeșul sunt în „Valahia”), atestând faptul că această provincie, locuită în majoritate de români, era privită ca o țară românească.
Un iezuit anonim italian face, la 1587, o descriere a Moldovei pentru papa Sixt al V-lea (1585-1590), care urmărea crearea unei alianțe antiotomane, cu includerea Țărilor Române: „Acești oameni, deși de rit grec, sunt totuși prieteni ai numelui de roman, și prin limba stricată provenită din latină, și prin opinia pe care o au de a fi descins din romani și se cheamă între ei cu numele de romani”. Părintele iezuit nu subliniază doar latinitatea limbii, ci și alte două lucruri importante: caracterul autohton al conștiinței latinității românilor și faptul că moldovenii se numeau pe sine între ei români, fiind identici ca limbă, veșminte, obiceiuri și rit cu românii din Țara Românească.
Raportul generalului ordinului iezuit, din 1588, menționează, în cadrul primei misiuni în Moldova, că exista în această țară opinia că moldovenii, „după înfățișare, limbă și obiceiuri, fuseseră o colonie a romanilor”. „Opinia” respectivă era exprimată, firește, de unii dintre locuitorii țării, cei veniți în contact cu membrii misiunii, care i-au putut vedea și asculta vorbind pe români.
Franco Sivori (1560? – după 1589) era fiul unui negustor din Genova, ajuns secretar al lui Petru Cercel, domnul Țării Românești (1583-1585). A scris „Memoriale delle cose occorse a me Franco Sivori del Signor Benedetto doppo della mia partenza di Genova l’anno 1581 per andar in Vallachia”, după ce a stat cu domnul menționat în Țara Românească (1583-1585). Izvorul a fost valorificat în secolul trecut prin teza de doctorat a istoricului Ștefan Pascu. Italianul afirmă că limba muntenilor este la fel cu aceea vorbită în Moldova, fiind formată din elemente latine și italiene, dar și grecești și slavone, ceea ce i-ar da un aspect de „limbă barbară”. Spune despre români că sunt oameni viteji și orgolioși, care învață ușor orice limbă și că principele lor vorbea italiană, franceză, greacă, turcă, sârbă, poloneză și română. Este vorba despre același principe – frate probabil al lui Mihai Viteazul – care scria versuri în limba italiană și care a creat un atelier de tunuri la Târgoviște.
Pietro Busto din Brescia (? – după 1595) a fost în slujba lui Sigismund Báthory, era muzicant și i-a scris fratelui său o scrisoare, datată la Alba Iulia în 21 ianuarie 1595, despre stările din Transilvania. Spune în text că „valahii […] sunt resturile rămase din romanii alungați de huni și urmează credința greacă” și că „limba lor este un fel de latină stricată cu vorbe barbare, aproape la fel, dar mult mai rău, ca friulana”. Pentru italian, românii transilvani sunt „sclavii ungurilor și sunt obligați să lucreze terenurile patronilor lor fără nicio plată” („schiavi degli Ongari et sono obligati lavorare i terreni degli loro padroni senz’altra spesa”). Remarca acestei mari discriminări este importantă, fiindcă se face cu puțini ani înainte de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania (la 1599), când românii erau acuzați că s-au răsculat contra nobililor unguri, „mânați de încrederea că aveau acum un domn din neamul lor”.
Giuseppe Rosaccio (1530-1620), medic și cosmograf, scrie (în 1595), între altele, cartea „Mondo elementare et celeste…”, publicată la Treviso, în 1604. Spune, copiindu-l pe Botero, că vecine cu Transilvania sunt „Valahia Minore” (Țara Românească) și „Valahia Maggiore” (Moldova), că toți locuitorii celor trei țări arată că își trag originea din romani, fiindcă vorbesc limba latină, dar mai stricată decât romanii.
Cum se vede, umaniștii, intelectualii, cei care erau preoți, călugări, medici, geografi, cosmografi, istorici notează mai multe detalii despre etnicitate și spun, de regulă, despre limba română că este o latină coruptă, o latină modificată în funcție de trecerea timpului și de particularitățile locului. Ceilalți, adică militarii, condotierii, negustorii, adică persoanele cu educație mai puțină, spun că româna este un fel de italiană stricată. Sunt remarcate și alte detalii, ca veșmintele, obiceiurile, legile, curajul și vitejia, aspectul fizic, dar și discriminarea românilor din Transilvania. Secolul al XVI-lea, al urmărilor marilor descoperiri geografice, este unul al mobilității oamenilor și ideilor. Această împrejurare – deși contracarată de apogeul puterii otomane sub Suleiman Magnificul – i-a favorizat și pe români, deschizându-le noi orizonturi europene.