CULTURĂ ȘI SOCIETATE
Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA
Viața bate orice, nu numai filmul
Monica Săvulescu Voudouri
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 18 (574), 11 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-18-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_18_574.compressed.pdf
Doamna îngrijit coafată și-a scos câinele la plimbare. Are toate însemnele unuia dintre vechii locuitori ai cartierului atenian, care altădată era elitist. Burghezie educată, oameni cu oareșicare dare de mână, lume umblată, vorbitoare de limbi străine, cu maniere.
Între timp, cartierul s-a degradat. Au venit emigranții, a sărăcit Grecia. Elita s-a mutat. Cei care nu s-au mutat, au îmbătrânit. Sunt păsări rare printre străinii de toate neamurile, care de care mai colorați, care de care mai jerpeliți. Printre ei – fenomen care ar trebui cercetat – s-au aciuat și pârliții Greciei. Autohtonii care și-au pierdut banii la cărți, dezechilibrații psihic, bețivii sau – în ultima vreme –, cei cu casele și averile confiscate din cauza împrumuturilor la bancă, pe care nu le-au mai putut achita. Ceea ce i-a dus și pe ei încetul cu încetul la o stare de abandon, de paralizie psihologică, în care refuză să se mai lupte cu viața.
Doamna își duce câinele în parc. Parcul a început să servească de dormitor comun, mai ales acum, când a dat frunza și miroase de te amețeşte floarea de portocal. Doamna are anumiți „clienți”, cărora zilnic le duce câte ceva de mâncare. Un pakistanez slab până la transparență, o femeie africană cu câțiva copii murdari și cu cearcăne până la bărbie, o familie de greci numai petice, cam țicniți.
În parc se aude un sunet ciudat. Nu se știe de unde vine, parcă de undeva de jos, de la firul ierbii. Cineva numără pe șoptite, în limba franceză: un, deux, trois… ș-apoi tace. Și după un timp iarăși: un, deux, trois.
Doamna ciulește urechile. La fel câinele. Sunt total descumpăniți, gata să rateze sensul demersului. În loc să-și facă nevoile, câinele tremură tot, cu coada între picioare. În parc nu se află decât perechea de greci zdrențăroși și țicniți. „Ce e asta?„ întreabă doamna, care și-i apropiase, tot aducându-le câte ceva de mâncare.
„Păi, Documenta”, spune femeia, rotindu-și bizar ochii în cap.
„Documenta 14” este găzduită anul acesta în Atena. Una dintre cele mai mari expoziții de artă contemporană și instalații din lume. Are loc din cinci în cinci ani și a fost fondată în Germania în 1955. O încercare de a reconecta Germania la arta modernă, după perioada nazistă.
La „Documenta” participă artiști de pe toate continentele. Și la pregătirea evenimentului își dau concursul curatorii de cea mai mare autoritate din lume. „Muzeul de 100 de zile”, cum mai este evenimentul numit, cuprinde toate instituțiile de artă și toate locurile unde se poate expune o „instalație”. De-a lungul anilor s-a trecut de la arta abstractă la questioning reality, de la conceptual la postmodernism, de la postmodernism la arta politică, cu subiecte din urbanizare, experiență postcolonială, migrație, feminism, multimedia. Experiența altor ani arată ca acest eveniment artistic a reușit să atragă milioane de vizitatori. Cercurile intelectuale și elitiste din Grecia au din aprilie până în iulie un regal. Cine s-ar fi aștepta însă ca până și dezechilibrații din parc să fie la curent cu evenimentul?
Întoarsă cu câinele în apartament, doamna frumos coafată nu mai prididește să dea telefoane pe la prieteni. Îmi dă și mie. Ne minunăm. Începem să facem supoziții. Poate că homeless-ii au fost oameni cu școală cândva. Poate că nu, doar că le-o fi căzut și lor la ureche termenul ăsta și, nepricopsiți cum sunt, îl repetă fără să-l înțeleagă. Poate… și iar poate. Oricum însă, la un asemenea răspuns nu te-ai fi așteptat de la ei.
Peste câteva zile se ivește prilejul ca doamna frumos coafată să stea din nou de vorbă cu femeia țicnită. Ieșind cu câinele la plimbare, ea a intrat în parc. Liniște. Zumzet de gâze. Nici vorbă de un, deux, trois… Nici vorbă de instalații.
„Ce se întâmplă cu «Documenta»?” o întreabă doamna pe femeia tolănită pe-o bancă. „De ce nu se mai aude nimic?”
„Aaa, a dat ea din mână, a lehamite, păi s-a priceput un băiat de-asta de pe-aici, uite, cred că drogatul ăla care moțăie-n iarbă, să taie firul. A găsit un fir electric în dreptul copacului, era ascuns printre bălării, s-a luat după el, și la un moment dat, țac cu un briceag, de s-a lăsat liniștea. Ne-am regăsit calmul, toți cei din parc, fiindcă ne enerva grozav. Mai ales noaptea. Ne fugea somnul”.
Toată această poveste pare o anecdotă, deși nu este deloc. Dimpotrivă, este un fapt de viață cât se poate de complex și de complicat. Istoria este cu tâlc. Paradoxul întâmplării are multiple fațete. Ceva nu se potrivește cu ceva. Se pot trage multe concluzii. Și poate că e mai bine ca fiecare să și le tragă singur.