CULTURA IDEILOR
Tipuri de gândire
David Ilina
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 18 (574), 11 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-18-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_18_574.compressed.pdf
Cel mai des gândirea e definită ca proces cognitiv superior, adică prin raportare la funcția ei fundamentală: realizarea cunoașterii prin mijlocirea conceptelor. Neîndoielnic, aceasta e una din definițiile posibile. Oricum, psihologii și specialiștii în neuroştiinţe nu-i contestă legitimitatea. Se impun totuși câteva precizări.
În primul rând, cunoașterea (cu conținut obiectiv) e rezultatul unui proces anevoios, atât la nivelul experienței perceptive, cât și la nivel conceptual. Cum a arătat în mod convingător Karl Popper, adevărul nu ne e accesibil în mod nemijlocit. Nu sare în ochi, nu e manifest. Până la adevăr e, uneori, cale lungă. În viziunea lui Popper, accentul cade pe descoperirea și înlăturarea erorilor. E nevoie de spirit critic, de metodă, de prudență și răbdare. Or, una dintre trăsăturile perturbatoare ale spiritului uman e nerăbdarea. Prin natura ei, nerăbdarea „cere imposibilul, adică atingerea scopului fără mijloace” (Hegel). Pe fundalul eternului „deficit cognitiv”, de care nu putem scăpa, oricât de mult am progresa, nerăbdarea, înrădăcinată în nevoia de certitudine, se face răspunzătoare pentru multe din rătăcirile gândirii omenești.
În al doilea rând, nu există gândire „pură”. În exercițiul ei curent, gândirea interacționează permanent cu alte procese psihice, fiind orientată de nevoi și interese, de aspiraţii și emoţii, care nu au o legătură directă cu țelul cunoașterii. În plus, gândirea funcționează totdeauna într-un mediu cultural istoric determinat, suportă multiple influențe de natură ideologică. Așa se explică faptul că, uneori, în realizarea funcției ei cognitive, gândirea se mulțumește cu surogate ale cunoașterii, cu conjecturi fanteziste, cu semiadevăruri și chiar pseudoadevăruri.
În selecția și promovarea ideilor, adevărul obiectiv nu e singurul criteriu care contează și nici măcar criteriul primordial ori decisiv, așa cum suntem înclinaţi să credem. În anumite situații, adevărul, corespondența ideilor cu faptele, trece în plan secundar. În ce privește valoarea lor de promovare, preferăm ideile seducătoare, pe cele care ne alină ori ne întăresc, care promit împlinirea așteptărilor, dorințelor, speranțelor noastre. „Valoarea de promovare a unei idei nu e în mod necesar legată de cuantumul de adevăr obiectiv pe care îl comportă ideea” – scrie Jacques Monod în „Hazard și necesitate”. Sentimentul încrederii în sine, al puterii individului sau grupului e susținut de foarte multe ori de reprezentări de sine false, greșite, iluzorii. Ne lăsăm atrași sau „furați” de ceea ce ne „pică bine”, ne ridică în proprii ochi și ai altora, ne face mai încrezători în propriul destin, credem că ne asigură mântuirea etc.
În al treilea rând, faptele înseși nu au de fiecare dată caracter manifest și constrângător, ele nu sancționează imediat sau direct reprezentările ori ideile noastre, pentru a le confirma ori pentru a semnala eventualele erori comise, pur și simplu pentru că respectivele „fapte” nu ne sunt accesibile prin experiența comună. Epistemologia evidențiază că „faptele” ca referențiali ai științei matematizate a naturii nu sunt entități empirice, nemijlocit observabile. La fel stau lucrurile și în cazul altor tipuri de elaborări ideatice: morale, religioase, metafizice. Ideile pe care ni le facem despre ordinea existentă în Univers, despre „principiile prime” ale lucrurilor, despre Dumnezeu și nemurirea sufletului, despre sensul vieţii sau despre fericire nu se pretează la „verificări” imediate prin apelul la „fapte”, prin confruntarea cu datele de observaţie. Pe acest teren și la acest nivel putem „construi” liber scăpând nepedepsiţi.
Cred că precizările de mai sus ne permit să întrezărim modul cum ia naștere și cum funcționează gândirea deziderativă (wishful thinking), opusă gândirii critice (critical thinking). În esență, gândirea deziderativă reprezintă acel tip de activitate mentală în cadrul căruia rațiunea e aservită dorinței sau „dorința bate rațiunea”. Nu spusese Spinoza că „dorința este însăși esența omului”? Ne folosim de gândire pentru a ne promova dorințele. Nu facem efortul de a ne pune gândurile în acord cu realitatea, ci gândim lucrurile în așa fel încât să se potrivească dorințelor și speranțelor noastre, mărturisite ori nu, în nădejdea de a ni le face mai „prietenoase”, caz în care gândirea se consumă în subtile acte de raționalizare. Psihologic, gândirea deziderativă are relevanță prin funcția ei întremătoare, pozitivă. Este știut că atitudinea favorizează sau inhibă acțiunea, poate fi chiar determinantă pentru succesul ori eșecul unora dintre activitățile noastre. Din experiență proprie mulți dintre noi am extras învățăminte de tipul: „ești ceea ce crezi că ești”, „optimiștii ies totdeauna învingători”, „speranța te susține”, „prima condiție a victoriei e să crezi în ea” etc.
Din punct de vedere cognitiv gândirea deziderativă e însă greșită și dăunătoare. La fel și pentru judecata etică, în principal pentru că mistifică realitatea. Conștient sau nu (de cele mai multe ori nu) mintea comite o confuzie între dorință și realitate, între speranța diafană și planul acțiunilor controlabile. Numai că abandonarea exigenței obiectivității, preeminența proiecției subiective asupra datului obiectiv te împiedică să înțelegi cauzalitatea reală a lucrurilor, să acționezi adecvat și eficient pentru atingerea scopurilor prezumate, iar, din punct de vedere moral, ajungi să te împăunezi cu aripi de împrumut.
Despre cineva care întemeiază planul unei excursii în grup pe previziunea meteorologică „vremea ține cu oamenii buni, cum noi suntem oameni buni, înseamnă că vom avea parte de vreme frumoasă”, vom spune că face o glumă, strecoară un compliment sau o ironie, se răsfață ori că e, pur și simplu, naiv. S-ar putea ca vremea să se dovedească frumoasă, dar nu din cauza invocată mai înainte. Alteori, amestecând propriile aprecieri cu faptele obiective, unii oameni sunt gata să conteste faptele, deja probate, în numele aprecierilor și atașamentelor lor de natură subiectivă. Nu acceptăm cu ușurință că ne-am format o reprezentare greșită, că ne-am înșelat, că suntem prizonierii propriilor dorințe: „Medicul X e un profesionist recunoscut, a salvat atâtea vieți, a ajutat atâția oameni, cercetarea lui judiciară pentru luare de mită e în mod cert o eroare și o mare nedreptate”. E doar un exemplu pentru acel tip de gândire prin care încercăm să ne anesteziem împotriva adevărurilor inconvenabile sau insuportabile. La limită este o formă de autoamăgire, de refuz al faptelor obiective.
Confuzia între dorință și realitate pare a fi adânc înrădăcinată în natura umană. În lucrarea menționată, în special în capitolul final intitulat „Împărăția și tenebrele”, Jacques Monod susține ideea că ontogeniile mitice, metafizice și scientiste, ce consacră alianța omului cu natura, reprezintă un tip de explicație animistă menit să confere sens vieții umane, să calmeze angoasa existențială a omului. Ele sunt o expresie a gândirii deziderative. Speculațiile mai vechi sau mai noi care privilegiază ontologic omul, care fac din om încoronarea creației, pentru a cărui împlinire sau fericire s-ar încorda întregul univers, ca și producțiile recente ale promotorilor „Noii Spiritualități”, născute din corcirea științei cu ideologia, sunt de asemenea produsul acestui tip de gândire.
Gândirea deziderativă e fundamentală pentru raportarea religioasă la lume. Omul religios acceptă vremelnicia lucrurilor, dar nu și pe a sa. I se pare absurd ca la un moment dat să nu mai fie, să nu dăinuiască dincolo de lumea asta, neluând în seamă principiul lui Hume potrivit căruia „Tot ce este poate să nu fie. Nici o negație a unui fapt nu poate cuprinde o contradicție. Non-existența oricărei ființe, fără excepție, este o idee tot atât de clară și de distinctă ca și cea a existenței ei”. Pe de altă parte, existența, respectiv non-existența oricărei entități nu ascultă de criterii morale, nu se lasă judecate în termeni de acest fel. Când ateul afirmă că dăinuiește prin urmașii lui, i se răspunde că asta înseamnă să vezi în om doar un animal înrobit reproducerii speciei. Ori, noi oamenii, continuă credinciosul, „gândim, simțim, voim, iubim, aspirăm și mai ales sperăm la «un cer nou și un pământ nou», unde se va desăvârși armonia dintre noi”. Pentru gândirea deziderativă de tip religios toate problemele omului își găsesc rezolvarea în planul conștiinței. Ea se închide în sine ca într-un fel de tautologie afectivă: tautologia dorinței/speranței care ignoră orice în afară de ea însăși. Doar că invocarea unei dorințe mascate ori a unei speranțe explicite nu e argument rațional pentru nemurire.
Gândirea deziderativă are un câmp aproape nelimitat de aplicație pe terenul raportării patologice la știință și la artefactele tehnice uluitoare pe care știința le-a făcut posibile. Abia aici capătă strălucire deplină harul ei hermeneutic, duhul închipuirii, de care gândirea deziderativă e bântuită. Fizicianul Robert Park a scris o carte despre „știinţa woodoo”, despre aiurelile hrănite de ignoranţă, dar și despre delirurile pseudoștiinţifice ale celor care „se lasă păcăliţi luând propriile lor dorinţe drept realităţi și refuzând concluziile testelor cruciale”. R. Park scrie: „Am ajuns să-mi dau seama că mulți își aleg credințele științifice la fel cum aleg să fie metodiști sau democrați sau fani Chicago Cubs. Ei judecă știința după cât de bine se potrivește cu felul în care își doresc ei să fie lumea”. La rândul lui, Michael Shermer, specialist în istoria științei, în „De ce cred oamenii în bazaconii” dezvăluie „confuzia dintre dorinţă și realitate”, în care recunoaștem cu ușurinţă mecanismul mistificator al gândirii deziderative. Dar nu doar ignoranța și lipsa de educație joacă aici un rol activ, ci și speranța, nepotolita speranță, „sursa religiilor, miturilor superstiţiilor și credinţelor New Age”.
Gândirea critică, dubitativă și argumentativă prin natura ei, preocupată de legitimitatea epistemică a aserțiunilor, e o gândire antipretențială. Ea ne ferește de pericolul de a deveni captivii unor imagini greșite despre lume și despre noi înșine în relațiile cu aceasta, ne ferește să cădem pradă propriilor noastre dorințe nerealiste, iluzorii. Ne ține treji, ne solicită vigilența cognitivă față de eventualele erori, chiar dacă nu poate să ne scape complet și definitiv de ele. Fără a se confunda cu gândirea logică, dar sprijinită obligatoriu pe ea, gândirea critică nu e înnăscută, nu apare în mod natural. Cere educație, experiență și străduință. Școala, în toate treptele ei, trebuie s-o cultive. În țările occidentale, gândirea critică e deja disciplină școlară.
Karl Popper scria că „atitudinea critică este sângele care face să bată inima filosofiei”. Dar aceeași atitudine e indispensabilă progresului științei, reușitei în viața noastră practică, politică și morală. Altfel, s-ar putea adeveri butada lui Bertrand Russell: „Mulţi mai degrabă ar muri decât să gândească. Ceea ce se și întâmplă”. Într-o lume a pasionalității exacerbate, a tentațiilor fără număr, a formelor, brutale ori rafinate, ale manipulării, e nevoie de ceva mai multă luciditate, de efort conștient de decentrare, de evaluare corectă a stărilor de lucruri. Pe gânditorul critic îl recunoști ușor: pune întrebări, ridică obiecţii, formulează nedumeriri, întâmpinări, rezerve, îndoieli.
Pe scurt, ţine gândirea în stare de alertă, de vigilenţă rodnică. Deseori, spiritele critice nu stârnesc prea multă simpatie, ele provoacă o stare de neliniște și disconfort intelectual, de insatisfacţie în raport cu nevoia de certitudine și fermitate. Totuși, scepticii, ca și oamenii creduli, au dorințe, nutresc speranțe, își fac visuri, se amăgesc deseori, dar ei se străduiesc să nu piardă controlul, să nu se lase vrăjiți de propriile dorințe, să păstreze pe cât e posibil distincția dintre dorința subiectivă și realitatea obiectivă. E sigur că scepticul nu e un cinic, un demolator, ci un paznic – nu totdeauna suficient de vigilent – al adevărului.