CULTURA LITERARĂ
Cel care cheamă literatura
Emanuel Modoc
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 20 (576), 25 mai 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-20-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_576_20_2017.pdf
Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, Editura Polirom, Iași, 2017
Uneori, citind o carte-jurnal având ca subiect central (sau mobil al scrierii) diagnosticarea cu o boală terminală, subiect care invită la sensibilitate şi empatie, în tot cazul, măcar la o lectură simpatetică, te pregătești mental pentru abordările previzibile: un soi de decență a suferinței, dublată de o evitare programatică a patetismului sau, dimpotrivă, de o asumare revoltată a lui. În orice caz, alunecările, derapajele, ba chiar și inconstanțele stilistice sunt aproape inevitabile și mereu de înțeles, lectura alunecând, aproape întotdeauna, în zona de siguranţă a empatiei.
Lectura empatică
În aceeași cheie se poate citi și „Cel care cheamă câinii”, cel mai recent volum semnat de Lucian Dan Teodorovici. Numai că, în cazul acesta, avem de-a face cu o scriitură ceva mai complicată sub raportul „livrării” ca marfă editorială: inclusă în colecția „Fiction Ltd.”, cartea invită la o lectură prudentă, cu toate că nici datele biografice ale autorului nu sunt deloc străine, nici discursul nu recomandă o lectură livrescă. Volumul reconstituie diaristic ultimele cinci-șase luni ale vieții naratorului (opțiunea de a pune sau nu semn de egalitate între acesta și autor rămâne, se pare, la latitudinea lectorului) diagnosticat cu cancer limfatic. Redarea diaristică a evenimentelor din trecutul imediat (complicațiile în urma consultațiilor făcute în Moldova și a tergiversărilor ulterioare, călătoriile la Cluj pentru analize, iar apoi, pentru tratamentul cu citostatice, experiența de spitalizare din urbea transilvană) e dublată de o componentă autobiografică, în care naratorul reconstituie, cvasi-proustian, evenimente aleatorii din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Evenimentul care activează demersul scriptural e exploatat pe baza sugestibilității asumate (căci autodeclarate) a naratorului în fața unor întâmplări care ar putea declanșa, în momente cheie ale vieții unui individ, acte de misticism: „sprijinită de-un stâlp de metal, printre gunoaie, o pancartă măcar stranie, atât de neașteptată și de nepotrivită prin mesajul scris pe ea cu litere mari, mov, pe fond negru: Writing is the only way of life. [Scrisul e singurul stil de viaţă] Am făcut câteva fotografii. Și-apoi, deși cu greu mi-aș găsi superstiții prin viață, m-am tot gândit la ce-ar fi vrut să însemne chestia asta”.
Strategiile de gestionare a volumului sunt însă mereu la vedere: evenimențialul este funcțional doar atâta timp cât e legat, discursiv, de anumite imagini/momente căutate ca fiind strong (o pancartă aflată într-un loc greșit, ritualurile bunicii de alungare a bolii, omul care, înjurând câinii, îi cheamă, de fapt, să îl latre etc.), iar amintirile din copilărie sau cele din anii maturității nu au niciun rol recuperator („Cel care cheamă câinii” nu e, astfel, o „carte a ieșirii din timp”, în genul jurnalului lui Matei Călinescu), ci servesc doar ca povești cu tâlc, care să poată fi integrate în flow-ul narativ, de altfel lipsit de spectaculos, al prezentului imediat de la Cluj.
Accidentul scriiturii
De asemenea, alegoriile în tușe groase, care nu lasă loc niciunui dubiu, dările de seamă sfătoase, autosuficiente, voit politicoase (de altfel, întreaga politețe a volumului pare a fi regizată în cel mai crud mod posibil – episodul cu bătrâna martoră a lui Iehova este simptomatic pentru obsesia de a transparentiza cât mai eficient civilitatea naratorului), experiențele, banale la urma urmei, de extracție joasă, dar irizate de seva misticismului scriptural dat de amintirile exploatate mereu simbolic, trădează obsesia gestionării livrești a propriei drame. Nu de puține ori, naratorul ne dă de înțeles că a ajuns la fel de accidental să scrie această carte cum am ajuns și noi, cititorii, cu ea în mână. Mai ales că, din când în când, pe autor îl mai pândește și frica (jucată, desigur) a eșecului: „am început să citesc ce am scris până acum. De obicei, nu fac asta. […] În orice caz, nu înainte de a încheia cartea. Din teamă n-o fac. Din teama de a nu ajunge prea devreme la senzația pe care-o am acum: că nimic nu rezistă, că e o scriitură tocmai bună pentru a fi mutată în folder-ul cu eșecuri literare”. Întâlnim, totodată, și o certă solemnitate lucrată a frazei, o căutare a grandiosului în cele mai mărunte lucruri care să lege fluxul discursiv de prezentul concret și dureros. Ceea ce putea fi exploatat ca materie primă (experiența limită în stadiu raw) ajunge deturnat printr-o scriitură egală, plată, corectă, onestă și lipsită de intensitate. O carte care, deși cu subiectul la vedere și cu toate datele pe masă, e începută din rațiuni paliative/terapeutice (lucru deloc imputabil, total respectabil etc.) și terminată din amor propriu.
Și pentru că titlul cărții e, la rândul lui, explicat și servit astfel încât să nu existe niciun fel de dubiu (nu insist, e vorba despre un om care, lătrat de câini pe stradă, ajunge să își dezvolte un veritabil reflex de imprecație verbală împotriva animalelor, până când sudalmele, reactive împotriva lor, devin preventive, profilactice, iar câinii ajung să intervină, pavlovian, la auzul lor, în ciuda faptului că nu ar fi fost deranjați de prezența omului în orice alt context), îndrăznesc să adaug o nuanță: Teodorovici, pomenind și tot vorbind despre cum nu Literatură încearcă să facă în cartea de față, e bântuit la tot pasul de cóbea Ei. Așa încât, la finalul cărții, nu poți să nu auzi, în fundul minții, un mic „Aș, am vrut pur și simplu să scriu despre mine și experiențele mele limită, dar am ajuns să fac literatură din asta!”. Păcat doar că, vorbind prea mult despre literatură și despre cum apare ea accidental, de unde nu te aștepți, n-a reușit să transmită mai nimic din ceea ce a declanșat-o cu adevărat.