Pe marginea corespondenței lui Petru Caraman, de Ion Taloș

CULTURA LITERARĂ

Cartea românească – monedă de schimb

Pe marginea corespondenței lui Petru Caraman

Ion Taloș

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 20 (576), 25 mai 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/05/sumar-nr-20-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_576_20_2017.pdf

 

 

 

Nu mulți autori români au purtat o corespondență atât de intensă, ca învățatul ieșean Petru Caraman (1). Și e foarte puțin obișnuit ca în arhiva unui autor să se păstreze nu numai scrisorile primite, ci și copia multora dintre cele trimise. În primul volum (781 p.) sunt scrisorile trimise de Caraman la 85, în al doilea (844 p.), cele primite, de la 200 de parteneri de dialog. Ediția e însoțită de o consistentă introducere, scrisă de cel mai bun cunoscător al operei și biografiei caramaniene, Ion H. Ciubotaru.

Editorii și-au asumat o sarcină enormă transcriind scrisorile din franceză, germană sau din limbi slave (2). Textele sunt publicate în original și în traducere românească.

Corespondența ne prezintă un Petru Caraman înconjurat de sute de oameni, din țară sau din străinătate, lingviști, folcloriști sau istorici, prieteni distinși, devotați lui și cercetării științifice, care i-au produs mângâiere și l-au încurajat în activitate, dar și de câțiva dușmani puternici, care i-au înăsprit viața și i-au blocat accesul la publicul universitar și științific.

Cel mai intens schimb de scrisori l-a avut cu G.T. Kirileanu (58 trimise/69 primite), I. Datcu (28 trimise/20 primite), O. Bîrlea (6 trimise/25 primite), I. Diaconu (4 trimise/24 primite), Gh. Ivănescu (8 trimise/9 primite), P. Miron (11 trimise/11 primite), I. Mușlea (7 trimise/18 primite), M. Pop (3 trimise/4 primite), L. Röhrich (5 trimise/5 primite), R. Vuia (7 primite), R. Vulpe (12 primite). Parte din scrisori au fost pierdute, parte au fost confiscate de către organele de Securitate, deci cifrele indicate aici se referă numai la scrisorile editate de Ciubotaru și Zăstroiu.

E de notorietate faptul că Petru Caraman, aflat în floarea vârstei, a fost înlăturat din universitate și că lucrările lui au fost refuzate de diferite redacții, deoarece nu accepta ca acestea să fie modificate, pentru a fi puse în concordanță cu „linia politică” a vremii. Nu era însă un caz singular în România și nici în Europa Răsăriteană după al Doilea Război Mondial. Izolat față de publicul universitar și fără nicio posibilitate de a-și edita cercetările, a fost salvat de admirabilul lui devotament pentru cercetarea limbii și a culturii populare românești. A lucrat „pentru sertar”, realizând opere monumentale, fără perspectiva de a le vedea publicate. Dacă e adevărat că dragostea învinge moartea, Caraman a dovedit, asemeni lui Ovidiu Bîrlea ori Adrian Marino, că munca depusă cu dăruire învinge invidia, intriga și minciuna.

Unul dintre aspectele cele mai interesante ale corespondenței lui Caraman ne dezvăluie legăturile marelui savant cu lingviști, folcloriști și istorici de peste hotare – străini sau români dinafara României –, uniți prin silința de a releva caratele limbii și ale folclorului românesc. Caraman s-a adresat unui număr de 25 de autori și a primit scrisori de la 36 parteneri de dialog.

Caraman considera că activitatea peste hotare a cercetătorilor români este „o datorie de prim ordin” (I, 173) și a dat curs invitațiilor venite din partea unor universități străine de a colabora la publicații sau a participa la congrese și simpozioane internaționale. La peste 70 de ani călătorește la Zrenjanin și la Pancevo, la Freiburg și la Tübingen.

O revărsare de bucurie caracterizează scrisorile lui Caraman către Eugen Coșeriu – somitate a domeniul romanisticii, profesor la Universitate din Tübingen. Vocabularul utilizat de Caraman ar putea părea unora cam bombastic, dar caracterizarea fostului său elev este îndreptățită. El scrie: „nu știu ce să admir mai mult: prodigioasa erudiție” sau „profunzimea și perspicacitatea cugetării de autentic lingvist, ce stă la baza lor”; „Ești ursit să creezi ceva de mari proporții în domeniul romanisticei”; „Sunt cutremurat de un fior de mândrie la gândul că acest romanist […] este un român” – „marele român de la Tübingen”, „mândria României și a tuturor țărilor romanice, dar nu mai puțin a Germaniei!” (I, 88-90).

Parcă dorind să confirme opiniile exprimate de Caraman, profesorii Horst Geckeler (Münster) și Brigitte Schlieben-Lange (Frankfurt a. M.) îl invită să colaboreze la „Mélanges Coseriu”, programate în patru, dar apărute (postum) în cinci volume. Ei menționează că atât Coșeriu, cât și ei țin enorm ca numele lui Caraman să figureze în volumele care urmau să-l omagieze romanistul nostru din Tübingen (I, 191-193, II, 338-339, 668-672). Caraman promite studiul „Vechi influențe românești asupra limbii slovace și cehe” (3).

Un intens schimb de scrisori a avut Caraman cu Paul Miron (Universitatea din Freiburg), întemeietor al „Societății Eminescu”, editor al dicționarului Tiktin (4) și al revistei „Dacoromania. Jahrbuch für östliche Latinität” (I, 357-378; II, 490-496). Miron a manifestat un atașament aparte față de Iași și față de nedreptățitul Petru Caraman. La rândul său, acesta apreciază că Miron desfășoară o activitate „providențială pentru poporul român”, el fiind „mândria a două popoare, care au fraternizat în numele sacru al științei pure” (I, 358, 367).

Caraman e invitat, de asemenea, la manifestările Societății Eminescu și i se propune să ofere studii pentru a fi publice în „Dacoromania” (5). Miron programează chiar editarea unui volum omagial Caraman, cu structura obișnuită a unui volum de acest fel, dar și cu câteva studii „din sertar”, și „reproduceri din cele mai vechi, caracteristice”, cca. 300 p. Răspunsul lui Caraman, memorabil, este o răbufnire a celui care suferise o decepție după alta, timp de decenii: „Dar, Dumnezeule mare, cu ce am greșit eu așa de tare, încât să merit a mi se aduce o asemenea insultă?” „Nu, prietene drag, de așa ceva mă lepăd ca de Satana” (I, 372). Consternat, Miron îi scrie: „Sunt sigur că n-a fost în intenția Dv. să mă jigniți cu orgoliul modestiei Dv.”; „vă înțeleg pudoarea față de sărbătoriri”, dar „mă miră și mă doare resemnarea Dv.” (II, 495-496).

Altă fațetă a personalității lui Caraman ne dezvăluie corespondența cu Octavian Buhociu, profesor la Universitatea din Bochum, căruia îi scrie, în 1974: „Am descoperit în Dvs. pe unul din cei mai competenți și mai activi etnografi contemporani ai României” – „o mare promisiune pentru viitor”. Caraman se transpune în situația românilor stabiliți în alte țări. Șederea în străinătate – scrie el – „comportă un imens sacrificiu de ordin sufletesc: nostalgia perpetuă după ținuturile natale, acel dor nestins după ai tăi și după vatra strămoșească”. „Totuși, având în vedere că adesea ne putem sluji mai bine neamul acolo în mijlocul streinilor […] îmi vine să cred că chinul nostalgiei se poate suporta mai ușor”.

Referindu-se la creația noastră orală, Caraman scrie: „oricine o cunoaște mai îndeaproape, în toată frumusețea și autenticitatea ei – fie el român, fie strein –, nu poate să n-o iubească”. El își sfătuiește colegul mai tânăr: „să acordăm dragostea noastră până la gradul admirativ tezaurului folcloric românesc, pentru că o merită din plin; dar să nu se vadă aceasta. S-o facem cât mai discret, lăsând faptele folclorice singure să vorbească”. El concretizează cu studiul despre ciclul epic al Novăceștilor, a cărui eroină e numită de Buhociu „Amazoana”, ceea ce sugerează legătura cu basmul românesc al Ilenei Cosânzeana. Caraman consideră însă că întregul ciclu al Novăceștilor provine de la sârbi; „românizarea” acestor balade – scrie el – a fost atât de puternică, încât ele au devenit „cu totul ale noastre și românii le simt ca pe niște produse din cele mai autohtone.” „Să nu Vă-nchipuiți cumva că sunt un slavizant – îl previne Caraman pe românul de la Bochum –, Doamne ferește! Dar adevărul e adevăr… Și acesta este supremul scop al investigației științifice.” (I, p. 74-76).

Lui Caraman i se adresează specialiști renumiți în Europa, cu cereri de ajutor științific. Rosa del Conte i-a cerut acordul de principiu pentru explicarea unor zicători populare și expresii idiomatice, „al căror înțeles, deseori metaforic, nu se dezvăluie ușor unui străin”. Excelenta traducătoare din română în italiană consideră că, dacă ar traduce, încrezându-se în forțele proprii, ar putea săvârși „un păcat de neiertat” și „o trădare a produsului folcloric românesc” (II, 204-205). Caraman răspunde cu generozitate: „cum aș putea eu să Vă refuz? Și încă pe o prietenă atât de devotată țării mele. România are mare nevoie de prieteni buni, ca Dvs.”, și încheie: „fie! Considerați-mă cu totul la dispoziția Dvs.” (I, 139).

Cunoscutul romanist Klaus Heitmann (Universitatea din Heidelberg), autor al unor importante studii referitoare la cultura și literatura română, se oferă să-i trimită cărți editate în Germania. Caraman acceptă cu bucurie, dar condiționat: dacă poate să-i achite „echivalentul în cărți românești”. Așa se revanșa Caraman pentru cărțile primite de la colegii de breaslă: nu prin transferuri bancare, imposibil de realizat atunci la noi, ci prin trimiterea contravalorii în cărți tipărite în România. Cartea devine la Caraman o monedă de schimb și un foarte prețios serviciu făcut culturii române pe spesele proprii. Totodată îi mulțumește lui Heitmann pentru lucrările privitoare la români și laudă obiectivitatea studiului acestuia despre literatura contemporană a românilor din Basarabia.

1. Varagnac (Paris) încerca, în 1947, să pună la cale un „Fișier Internațional de Arheologie și Folclor Comparat”, care să faciliteze cercetarea comparată a obiectelor arheologice și a celor ale tradiției populare. El s-a adresat românului A. Golopenția, care a transmis scrisoarea lui P. Caraman, I. Mușlea, D. Caracostea și R. Vuia. (II, 747-748). Nu se știe dacă Petru Caraman a răspuns inițiativei lui Varagnac. Probabil că suferințele pe care le îndura l-au împiedicat să se angajeze la o asemenea acțiune.

În limba română sau în limbi slave corespondează Caraman cu specialiști din Uniunea Sovietică, din Polonia, Cehoslovacia, Slovenia, Bulgaria. Eufrosina Dvoicenco, pasionată de relațiile culturale și literare ruso-române, autoare a unor temeinice lucrări despre C. Stamati, Alexandru Hâjdeu, D. Cantemir, îi cere informații cu privire la evenimentul aducerii la Iași, în 1935, a osemintelor lui D. Cantemir. Ca „mare admirator al genialului Cantemir”, Caraman cercetează ecourile avute în presa vremii, copiază inscripția de pe mormântul de la Trei Ierarhi, face fotografii și procură articolul lui Scarlat Porcescu dedicat acestui eveniment. Practic face cercetări ca pentru sine, adunând toate informațiile posibile. La rândul său, Dvoicenco îi trimite revista rusească în care sunt publicate studiile prilejuite de tricentenarul nașterii lui Cantemir.

Altădată, Dvoicenco îi oferă studiul ei despre Dosoftei. Caraman îi aduce la zi informația cu privire la originile mitropolitului, pe care Dvoicenco, bazându-se pe o mai veche lucrare a lui Șt. Ciobanu, îl considera ucrainean, fără a ști că, între timp, Ciobanu însuși demonstrase originea aromână a lui Dosoftei.

Caraman s-a plâns colegei lui de la Moscova de „odioasa discriminare” la care era supus în țara lui, unde nu i se publicau lucrările, cu toate că – scrie el – „nu-mi cunosc nici o vină, nici față de propriul meu popor, nici față de altele. N-am fost nici fascist, nici hitlerist, ba dimpotrivă, m-am ridicat cu suprema indignare, în vremea aceea tulbure, contra unor astfel de «insanae» rătăciri” (I, 170). Dvoicenco păstra o scrisoare a lui, din 1940, în care se pronunța hotărât „contra tuturor mișcărilor care stau în calea cercetărilor științifice”. Ea participă astfel la suferința lui Caraman: „Ce mult aș dori ca această penibilă discriminare să se termine odată”.

1. Jaworowski (Varșovia), „inegalabilul filo-român”, autor al unor manuale de limbă română pentru compatrioții lui, procură lui Caraman importante cărți de etnografie a Poloniei (K. Moszyński, O. Kolberg).

Croatul Milovan Gavazzi (II, 414-337) îi propune să-i scrie în română, deoarece stăpânește limba noastră. El îi ceruse încă în 1938 „Agricultura la români” de Tudor Pamfile și dorea să cunoască prelegerile lui T. Papahagi despre aromâni. Caraman îi trimite publicații, organizează colaborarea croaților la revista „Balcania”, care apărea la București, și îi cere informații bibliografice din Croația și Slovenia despre una din temele lui preferate: cântecele de leagăn.

Și mai impresionante sunt scrisorile schimbate cu renumitul etnograf bulgar, Christo Vakarelski (I, 488-511; II, 712-741), și frumoasa lor prietenie începută prin anii 1930. Ei au trecut prin situații asemănătoare după război: Caraman a fost înlăturat din universitate, Vakarelski a pierdut postul de director de institut în 1949, rămânând ca simplu colaborator: „am ajuns în situația în care nu mai pot publica niciun rând în institutul în care muncesc, pentru că lucrările mele «nu sunt științifice»! Nici materiale nu mai pot publica la Institutul Etnografic pentru că sunt de tipul «descolindatului» tău”; sunt nevoit să public „în străinătate – Budapesta, Brno, Wroclaw, Oslo, Basel, Varșovia, München, Berlin, lucru care e însoțit de multe piedici” – scrie etnograf bulgar. „Trebuie să mă supun unor conducători ignoranți, care conduc etnografia ad profunda”. Totuși, Vakarelski a avut un destin ceva mai blând, lui fiindu-i decernat pestigiosul Premiu Internațional Herder, aducător de prestigiu și de beneficii materiale.

Cei doi nu vorbesc doar despre situația personală. Mare parte a corespondenței lor o formează discuțiile științifice: Caraman face observații la una din cărțile lui Vakarelski, observații pe care acesta le acceptă; ei își trimit cărți (nu numai cele proprii), se informează reciproc despre publicațiile, respectiv despre congresele de specialitate și își furnizează unul celuilalt materiale etnografice din țările lor.

Același caracter informativ are corespondența lui Caraman cu mulți alți învățați: S. Erixon/Stockholm, T. Ganev/Sofia, B. Gunda/Cluj – Budapesta, V. Hagi-Ioanidis/Karréas – Grecia, M. D. Mirasgezis/Atena, K. Moszyński/Varșovia, N. Papachristou/Tsotylion – Grecia, K. Rost/Hanovra, M. Rudnicki/Lvov, P. Skok/Zagreb, A. Václavik/Brno, A. Vincenz/Heidelberg, G. Wallet/Lisabona și Carcassone, S. Wincenz/Sloboda Ningórska – Polonia, W. Witmann/Heidelberg, W. Wolski/Przemyśl – Polonia.

Spre deosebire de lucrările științifice, corespondența autorilor are darul de a ne prezenta oameni vii, cu calități și defecte, cu probleme de viață, cu frământări și suferințe. Din scrisorile trimise de Caraman rezultă câteva trăsături de caracter, mai puțin evidente în opera lui propriu-zisă. Relevăm câteva dintre acestea.

Stăpânea cel puțin 10 limbi străine, la un nivel care îi permitea nu numai să citească, ci și să scrie în ele.

Nu pregeta să elogieze lucrările științifice ale altora, dar spiritul lui critic era cunoscut: slovacul A. Václavík îi vine în întâmpinare, cerându-i: „Vă rog ca în recenzie să fiți neiertător cu mine”.

Caraman cerea colegilor străini informații bibliografice referitoare la temele pe care le cerceta, apoi solicita publicațiile indicate de la marile biblioteci naționale. Nu ezita să investească timp și energie pentru a răspunde cu aceeași măsură cererilor similare venite din străinătate.

Când cerea cărți din alte țări, nu accepta ca acestea să-i fie trimise gratuit, ci achita prețul echivalent în cărți românești.

Era foarte atașat față de folclorul nostru, ale cărui valori le dorea cât mai bine cunoscute în străinătate, dar fără părtinire, ci lăsând faptele să vorbească.

De regulă răspundea imediat la scrisori și pretindea partenerilor lui să-i răspundă „cât mai curând posibil”.

Prin urmare, corespondența lui Caraman concretizează și rotunjește imaginea marelui învățat, căruia nu e ușor să-i găsești perechea în Europa vremii lui.

 

Note

1. Petru Caraman: „Corespondență”, I-II, ediție îngrijită de Ion H. Ciubotaru și Remus Zăstroiu, introducere și notă asupra ediției de Ion. H. Ciubotaru, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2016.
2. Câteva erori de transcriere: în vol. I, la p. 161, 162: numele folcloristului bulgar Džudžev a fost transcris Džndžev (el lipsește din indicele de nume); la p. 764: numele lui Eugen Coșeriu e indicat, chiar sub fotografia acestuia, ca Emil Coșeriu; în vol. II, p. 392: titlul lucrării Corneliei Bodea, „Lupta românilor pentru unitatea națională”, a devenit „…pentru umanitatea națională…”; la p. 49: apare cuvântul „Wachfrage” în loc de „Nachfrage”; la p. 729, în scrisoarea lui Vakarelski: „Grundriss der romanischen Ethnographie”, în loc de „…der rumänischen…”.
3. „Une influence roumaine sur les langues slovaque et tchèque”, în Horst Geckeler, Brigitte Schieben-Lange et al. (eds.), „Logos semantikos. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu (1921-1981)”, Vol. V, Walter de Gruyter, Berlin-New York, Editorial Gredos, Madrid, 1981, p. 149-160.
4. Cf. H. Tiktin: „Rumänisch-deutsches Wörterbuch”, I-III. 3., überarbeitete und ergänzte Auflage von Paul Miron und Elsa Lüder, Clusium, Cluj-Napoca, 2000.
5. Petru Caraman: „L’ethnographe Cantemir et le folklore du Proche-Orient”, în „Dacoromania”, nr. 2, 1974, p. 313-341, și nr. 3, 1975-1976, p. 237-270; „Fantaisie et réalité dans les poèms épiques populaires du sud-est européen”, în „Dacoromania”, nr. 4, 1977-1978, p. 229-258. Despre studiul „Aperçu critique sur l’oeuvre folklorique de Lutz Röhrich: Lexikon der sprichwörtlichen Redensartena” Bd. I-IV, Freiburg, 1977, Miron scria, la 15.XII.1979: „Recenzia despre Röhrich am trimis-o la revista din Olanda, care vrea s-o publice” (II, 497), aceasta fiind probabil „International Journal for Romanian Studies”.