CULTURA LITERARĂ
„Metoda” structuralistă
Adriana Stan
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 22 (578), 8 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-22-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_578.compressed.pdf
Structuralismul are în România o popularitate crescândă după 1965, dar trece prin două filtre nemiloase care îi diluează foarte mult substanța. Pe de o parte, barajul doctrinar blochează conținutul speculativ și epistemologic al teoriei franceze, ideea sa esențială că ne guvernează legi impersonale fiind scandaloasă pentru un regim a cărui retorică susține exact contrariul. Pe de altă parte, critica literară își respectă primatul judecății de valoare și se conformează standardului foiletonist, reținând din discursul, principial separat, al poeticii doar ce i-ar putea folosi în mod practic și imediat. Ce mai rămâne atunci din structuralism după acest dublu triaj, după îngustarea orizontului său ideatic din unghi doctrinar și relativizarea propunerii sale majore în studiile literare la măsurile criticii de text?
Ar trebui să rămână o metodă de analiză literară, lucru cu care sunt de acord până și doctrinarii porniți altminteri să combată „ideologia” structuralismului. E greu însă de spus cum arată această „metodă”, de care neoimpresioniștii vorbesc ca de un dragon mitic cu multe fețe, toate gata să înghită inefabilul literar și personalitatea interpretului. Nici promotorii locali ai structuralismului (Sorin Alexandrescu, Mihai Zamfir, Al. Călinescu) nu practică vreo metodă omogenă, căutând variante analitice de compromis, în funcție de subiectul literar cu care se confruntă. Conținutul metodologic eclectic pe care îl acoperă structuralismul în România poate fi constatat încă din articolul programatic semnat de Sorin Alexandrescu, „Analiza de text și critica organică” (1965): autorul împacă aici structuralismul cu hermeneutica, formele cu imaginarul textului, studiul gramaticii cu exegeza tematică. Atât adversarii, cât și partizanii autohtoni ai teoriei ne fac, deci, dificil, să înțelegem în ce constă acea „metodă de analiză structurală”: cei dintâi o tratează la modul generic și simplificat, la ceilalți ea apare, de regulă, în forme hibride, remixate.
Ce-i drept, n-ar fi mai ușor să izolăm o „metodă” certă nici din textele fondatoare ale structuralismului literar, pe care criticii noștri le accesează, oricum, pe diferite canale (inclusiv la mâna a doua), dar nu integral și nu dintr-o dată. Barthes, Todorov, Genette sau Greimas își circumscriu un obiect de studiu – al marilor forme literare – și îi definesc un metalimbaj, aflat în continuă ajustare. Dar nu propun tehnici efective de analiză și elucidare a textelor, căutând în ele numai ilustrarea unor mecanisme generale. În partea a treia a „Figurilor”, Genette exemplifică pe „În căutarea timpului pierdut” un set de concepte naratologice; oricine va putea înțelege, logic, definiția și tipurile „focalizării narative”; aproape nimeni nu va vedea însă în aceste prolegomene chipul romanului scris de Proust. Nu degeaba, o dată ce se apropie mai mult de litera textului, în eseul „S/Z”, conceptele lui Barthes se pulverizează într-o constelație de coduri și subcoduri.
Paradigma
Ce ar putea, atunci, să spună structuralismul criticii literare, dacă admitem că problematica paradigmei este mai relevantă și mai fecundă decât metodele sale practice? Ar putea să-i spună lucruri nu prea măgulitoare, cum ar fi acela că literatura e un sistem de reguli impersonale, nu sanctuar de valori sau emanație a subiectivității, nu „operă” atemporală sau „esență”. Ar putea să deprecieze rolul invenției individuale – și, odată cu ea, mitul marelui scriitor –, mutând perspectiva pe terenul convențiilor generatoare. Ar putea să coboare literatura de la altitudinea umanistă, dezvelindu-i structurile împărtășite cu bazele culturii, arătând că tot ele acționează în formele de elită, ca și în cele de consum. Ar putea să răstoarne perspectiva critică, lipsind-o de obiectivele ei tradițional hermeneutice și axiologice. Ar putea, în fine, să risipească aura criticului însuși, opunându-i convingerea că „studiul științific” al literaturii se poate dispensa de „calitățile lui înnăscute” (Terrence Hawkes, „Structuralism and Semiotics”, 1977) și că nu-i cere decât însușirea sistematică a unui metalimbaj.
Toate aceste consecințe potențiale ale structuralismului literar sunt, totuși, actualizabile numai pe un anumit fond politico-instituțional. După epuizarea paradigmei autonomiste a New Criticism-ului, studiile literare nord-americane erau gata de interdisciplinaritate, iar mediul academic, presat de mișcările generale pentru drepturi civile, pregătit pentru democratizarea curriculară. Și în Franța, structuralismul oferă o binevenită alternativă la establishment-ul criticii universitare, a cărei inerție de concepție lăsa impresia unei caste fondată pe tabuuri de metodă, pe un set stabil de aprecieri și autori canonici. În Occident există, deci, terenul potrivit pentru ca studiile literare să îmbrățișeze o reformă de concepție.
Studiile literare românești au, în schimb, nevoie de siguranță și stabilitate după 1964. De aceea, structuralismul literar e întâmpinat aici cu două obiecții majore (de regăsit, în diferite doze, atât la adversarii, cât și la promotorii doctrinei): în primul rând, faptul că „opera” e unică și întotdeauna mai relevantă decât sistemele în care ar putea fi încadrată; în al doilea rând, ideea că interpretul/criticul are un rol vital, activ și, deci, o personalitate. Baza unor obiecții conservatoare dacă le raportăm implicațiilor iconoclaste și egalitariste ale structuralismului francez, aceste două postulate sunt reformiste dacă le raportăm principiilor nivelatoare ale realismului socialist. Din cauza lui, nici n-am putea situa cele două idei exclusiv în descendență crocean-călinesciană (care le dă, evident, legitimitate suplimentară): în fond, în anii ’60, lingviștii, stilisticienii sau criticii interesați de structuralism manifestă aceeași grijă la individualitatea textului ca și criticii îndatorați lui Călinescu. Problema „personalității” interpretului e mai relativă, ea preocupându-i intens doar pe neoimpresioniști; dar primatul textului, care impune „adecvarea metodei”, nu este negociabil, atât criticii, cât și lingviștii jurând pe această profesiune de credință. Ea indică o ierarhie critico-literară dispusă invers față de programul structuralist.
Dacă pe acest teren nu puteau avea loc prea multe răsturnări de concepție, se puteau înghesui, în schimb, destul de multe concepte. Structuraliștii își declară ruptura de critică și de interpretare, dar pun în circulație un metalimbaj atât de bogat – neegalat în densitate de vreun alt sistem teoretico-literar –, încât îl invită, parcă, pe analist să îl verifice necontenit pe texte. Pătratul semantic greimasian are un schematism desăvârșit, dar poate fi un joc critic interesant să-i găsești tot felul de ilustrări literare. Termenii structuralismului favorizează o hiperactivitate analitică, de care un sistem literarocentric ar avea numai de profitat. În lipsa unui mediu care să-i dezvolte ipotezele într-o reflecție multidisciplinară sau măcar subversivă critic, precum în America de Nord și Europa occidentală, structuralismul furnizează instrumente sofisticate, dar lipsite de conținut, care pot „parazita” (cu formula lui Toma Pavel) și alte moduri critice. În plus, să nu uităm că, asemenea variantelor interbelice de formalism, poetica franceză începe prin a-și izola obiectul în prima sa etapă polemizantă cu filozofia sau cu istorismul pozitivist. Teoreticienii francezi încearcă să reclame puritatea „științifică” a studiilor literare, mai ales că lingvistica saussuriană le oferă un model intern și decontextualizat de cercetare. Or, acest demers „intrinsec” respinge, ca să folosim termenii clasici ai lui Wellek și Warren, factorii „extrinseci” ai literaturii la fel ca orice critică de tip autonomist. Nu degeaba observa Gérard Genette că „orice analiză care se închide într-o operă fără să ia în considerare sursele sau cauzalitățile ar fi implicit structuralistă” (Gérard Genette, „Structuralismul și critica literară”).
Într-adevăr, o critică edificată pe poziții anti-deterministe ar putea regăsi premise familiare în programul structuralist, bazat pe ideea că literatura reflectă jocul propriilor convenții și nu este prizoniera contingențelor. Terry Eagleton observă în acest sens că, dacă e ruptă de contextele sale speculative, teoria franceză „se poate transforma într-o metodă pur formală de a proba valori identice sau similare celor produse de critica convențională” (Terry Eagleton, „The Significance of Theory”, 1990). La fel apreciază și Frank Lentricchia încercarea lui Jonathan Culler de a adapta poetica structuralistă necesităților practice de interpretare a textelor concrete: „[Culler] a făcut structuralismul safe și l-a tradus prin intermediul unor principii recognoscibile de critica americană tradițională. Evitând implicațiile colectiviste politico-sociale ale unui Barthes timpuriu […] și metoda interdisciplinară, […] a reținut un fel de izolaționism critic, care nu intră deloc în conflict cu principiile formaliste mainstream canonizate de Wellek și Warren” (Frank Lentricchia, „After the New Criticism”, 1983).
Lexicul
Noua critică românească și cea franceză se află la vârste diferite de evoluție după 1964, iar piramida studiilor noastre literare (determinată de resurgența foiletonismului, primatul axiologicului, depolitizarea expresă) oferă imaginea răsturnată a celor occidentale. Structuralismul lingvistic canalizat în stilistica literară încă din debutul anilor ’60 nu poate lansa vreo provocare la adresa acestei ierarhii, căci se manifestă în formă aplicată, analitică, în spații academice de nișă, lipsite (în România) de suficientă credibilitate critică. Din a doua jumătate a anilor ’60, importul structuralismului francez se produce pe aceleași coordonate (testate deja în lingvistică), prin izolarea „contribuțiilor” literare din ansamblul lor ideologic și disciplinar, prin testarea – legitimă, dar inevitabil reductivă – a aplicabilității lui pe text. Potențialul subversiv, cel cu adevărat substanțial, al teoriei franceze nu avea cum fi activat în cultura noastră din timpul comunismului, nefiind de folos, teoretic sau practic, niciunui intelectual.
Dar, dacă structuralismul nu poate fi asimilat în România – de la premisele până la consecințele lui, adică –, el are destulă libertate de circulație în domeniile lingvistico-literare, pentru că aici nici măcar paznicii ideologi nu contestă utilitatea „metodologiilor locale”. Din această privință, opinia lui Barthes că structuralismul este un „lexic”, mai degrabă decât „doctrină” sau „metodă” individualizată (Roland Barthes, „Activitatea structuralistă”, în „Eseuri critice”), se potrivește de minune cazului românesc. Un lexic exersează stilisticienii și lingviștii în aplicațiile lor literare, un set de concepte care ambalează conținuturi mai vechi (texte deja interpretate, valori deja recunoscute). Un lexic – mai formalizat, mai sistematic – diferențiază și demersul criticilor aflați în căutarea unei alternative la neoimpresionism, dar la fel de atenți să protejeze valoarea estetică. Un lexic popularizează cursurile universitare de limbă și literatură, dar și valul de traduceri, antologii, panorame dedicate teoriei franceze în anii ’70. Cu un lexic se confruntă criticii cu retorică anti-teoretică după 1970, când încep să constate cu nemulțumire extensia „tehnicismului” sau răspândirea termenilor structuraliști.
Subliniam în rândurile precedente că, printre toate motivele de incompatibilitate cu structuralismul, există în critica noastră (ca să nu spun doar „studiile literare”) de după 1964 și premisa unei conlucrări. Deși această manevră trebuia să fie provizorie în proiectul său, structuralismul desprinde obiectul literar din contexte și determinări, ceea ce-l poate face relevant pentru mișcarea de ansamblu a autonomismului literar de după 1964. Firește, această promisiune nu garantează că, dincolo de lingviști și stilisticieni, criticii vor profita și ei cu larghețe de oferta structuralismului, mai ales că majoritatea dintre ei reușesc foarte bine să protejeze esteticul și fără ajutorul unor termeni tehnici prea complicați. Totuși, faptul că, în România, el nu este decât un limbaj, îi oferă structuralismului avantajul de a se hrăni din propria lui circulație și, astfel, de a se adapta unor conținuturi diferite, chiar dacă ele ar fi contrare obiectivelor teoretice de origine.
Notă: Fragmente din „Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România”, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017.