Sari la conținut

Cannes 2017. Noul „nou val românesc” – încotro?, de Ioan Lazăr

CULTURA CINEMA

Cannes 2017. Noul „nou val românesc” – încotro?

Ioan Lazăr

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 24 (580), 22 iunie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-24-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_580_24.compressed.pdf

 

 

Uriașul malaxor al Cannes-ului lasă uneori impresia că ultimii veniți pot fi ușor striviți. Nu este însă deloc așa. Festivalul a cultivat de-a lungul timpului o tandrețe de un tip special. Primitor și discret, a lăsat loc și celor mai tineri. I-a adus în atenție, apoi i-a invitat în rândurile din față. Am remarcat această politică a generozității de la ediție la ediție și este destul să vedem cum se manifestă ea dintr-o perspectivă ce ne poate interesa – afirmarea noului „nou” val românesc.

„Romanian Short Waves” a devenit un capitol de luat în seamă. Sunt mulți participanți la acest spectacol de la nivelul minus unu al Palatului, iar cineaștii români aflați la început de drum au găsit mereu aici spațiul adecvat. Numărul filmelor a crescut. În 2017 au fost 21, dacă ne luăm după programul tipărit. În monitoare sunt chiar mai multe. O performanță, desigur. Nu e locul să comentăm neconcordanța. Ele aparțin atât unor cineaști deja cristalizați în opțiuni, precum și unora în căutare de sine, aflați încă în probe, în identificarea de subiecte personalizabile, dar și de metodologii ale mizanscenei. Un alt aspect e de semnalat. Actorii consacrați încă mai vin să-i ajute pe tinerii și foarte tinerii cineaști. I-am revăzut aici, pe micile ecrane ale computerelor, pe Adrian Titieni, Alexandru Potocean, Andi Vasluianu, Tudor Istodor. Cei mai mulți dintre interpreți țin de vârsta regizorilor, iar acest lucru este firesc. Un nou nou val regizoral se construiește, de obicei, cu echipe actoricești din aceeași generație.

Un aspect anume aș dori să semnalez. La una dintre lecțiile de cinema pentru acești tineri a participat, ca un maestru, desigur, și Cristian Mungiu. În una din zilele de la mijlocul celei de a doua săptămâni a festivalului, cineastul român „palmdorizat” a conferențiat și, apoi, a dialogat îndelung cu tinerii care umpluseră până la refuz sala. Este un punct din programul acestei secțiuni, anume de a purta un dialog cu președintele juriului de la Cinéfondation și scurtmetraje. Deși era prevăzută doar o oră (conferința ca atare plus întrebările), Mungiu a depășit și timpul alocat și „protocolul”! Coborând printre participanți, asaltat de aceștia cu tot felul de întrebări. Doar stăteau de vorbă cu un „palmdorizat”, unul dintre cei mai tineri. Am realizat că l-au simțit mai de-al lor. De fapt, dacă iau bine seama, era și singurul conferențiar regizor, ceea ce ridică nivelul interesului.

Aici au venit însă și reprezentanți ai altor profesii. Până la premieră, un film are nevoie de montaj financiar, de distribuitori. Paleta profesiilor a fost diversă și generoasă. Din Canada a venit la „Short Film Corner” un expert în susținerea scurtmetrajelor, cunoscător al problemelor legate de comisiile pentru cinema, fiind totodată și un programator cu experiență. Orizonturile finanțării au tot felul de chichițe. Este nevoie și de experiența supervizorilor, a celor pricepuți în industriile culturale. Cei care au fost invitați la acest seminar cunosc etapele preparatorii, iar a-i asculta echivalează cu o lecție de cinema pentru începători. Un alt aspect derivă din conectarea la evoluțiile de ultim moment ale artei și industriei audiovizualului, așa încât și problemele noilor tehnologii au intrat în atenție.

Un semn că interesul este din ce în ce mai mare și crește de la an la an pentru această secțiune este faptul că și românii par a se instala confortabil în domeniu. Să sperăm că vor și confirma. Ei se numesc (în ordinea oferită de dosarul de presă al secțiunii): Anton Groves, Damian Groves, Andreea Cristina Borțun, Irina Grigore, Florin Babei, Ioana Mischie, Vlad Buzăianu, Ionuț Gaga, Alexandru Ranta, Cristina Juks, Radu Potcoavă, Paul Mureșan, Irina Octavia Andronic, Iacob Paștina, Andrei Huțuleac, Victor Cioaba, Lari Gligor, Iulian Stanciu, Mureșanu Bogdan, Ștefan Mandachi, Diana Gavra, Ligia Ciornei.

Acum, că i-am numit, se cuvine să le și vedem filmele. Sunt inegale, sunt imperfecte, sunt ezitante, dar e normal să fie așa. Să nu deplângem cu severitate această situație. Ei cresc, se caută, îndrăznind câteodată mai mult decât îi țin curelele, cum se spune. Am să declar, totuși, că s-ar impune o selecție mai drastică, spre folosul tuturor și spre menținerea bunei imagini a cinematografului românesc în perspectiva confruntărilor ce vin. Nu este chiar lipsit de importanță să fii acolo, la Cannes, fie și în „subsolul” festivalului. Confruntarea trebuie cultivată și asumată.

Prins în asaltul evenimentelor (proiecții, conferințe de presă, interviuri etc.), am deschis  computerul de la „Short Film Corner” pe sărite, în mai multe reprize, oricum printre picături, programându-mă în vreo trei-patru ședințe, dimineața ori către seară. De semnalat că numărul zilelor de festival consacrate acestor soldați cinematografici în căutarea bastonului de mareșali ai marelui ecran a crescut. Nu știu de ce însă, afluența parcă nu a fost ca altădată, deși organizării nu i se poate reproșa nimic. Revin asupra notițelor de la vizionare. O fac în ordinea – în linii mari alfabetică – propusă de selecția propriu-zisă, fără a mă putea opri asupra tuturor titlurilor. Primul pe listă: „Almania”. Este povestea unui refugiat sirian, Amid, șofer pe un trailer cu care cară haine din Romania spre Germania (Almania). În 15 minute, regizorii Anton și Damian Groves ilustrează dilemele șoferului, receptiv la drama unei mame și a copiilor, disperați să ajungă în Germania. Drama socială trece și printr-un culoar satiric, consemnând micul „troc” de la frontieră cu un vameș care ar dori și el niște haine. Nu i se dau, spre a nu deconspira încărcătura clandestină. Destul de confuz și de inabil regizoral mi s-a părut „Anathema”. Andreea Cristina Borțun nu prea știe ce vrea. Să facă un reportaj cu un atelaj (un măgăruș mânat de o copilă) la o bostănărie, să ilustreze sărăcia din sudul României, să dea imaginea unei comunități sau doar să însăileze niște imagini din toate acestea? Secvențe cu capre, oi, colibă, pepeni, cartofi, sape, și o Profiră de-ale locului, amărâtă, dar inexpresivă. O replică: „Eu nu dau cu biciul” (în măgar). „Bună ziua la pisici” este și mai discutabil. Semnat de Bednarszky Hedda, documentarul se cantonează în aria de existență a unei îngrijitoare de pisici. La cei 39 de ani ai ei, Iulia este cât se poate de mândră să îngrijească 37 de pisici. Aparatul se fixează pe figura acesteia, când le dă de mâncare, lăsând-o să-și spună păsul. Aflăm și noi cât de greu îi este și ce năzbâtii mai fac micile ei feline. Le caută pe sub mașini, le răsfață. Însă, la ce bun acest reportaj pisicesc? Un film de animație, „Mamă, tată, să vă spun ceva” (regia Paul Mureșan) este o „vorbire” către părinți a unui „creator” de monstru. Un crocodil, un mușuroi de furnici, fuga, ochii negri, copacul și stelele căzătoare… Interesant, dar îi lipsește nu atât omogenitatea narativă și de stil, cât coerența sensului. „Ninel” este ceva care parcă a mai fost văzut. Un subiect semnat de Constantin Popescu ne arată o fată atrasă de invitațiile prin Internet. Așteptăm timp de 26 de minute să vedem încotro se duce Andreea. I se indică direcția Medgidia și ajunge la Cernavodă, la ceas de seară, când nu mai are autobuz, adusă la „locație” de chiar partenerul ei de dialog cibernetic. Băiatul este paznic la Centrala atomică și ar dori să plece să lucreze în Austria. O partidă… și o plecare, o despărțire, la fel de rușinoasă. Nimic relevant, dar poate că tocmai acest vid afectiv a vrut să ni-l arate autorul. Trist, dar adevărat. Sentimentele autentice lipsesc. Un fel de saga reducționistă se dorește „Cumulonimbus”, examen vizual, metaforic, al norilor albi. Ioana Mischie știe ce vrea să realizeze: o micropanoramă socială a comunității rromilor, dar și o controlată poematizare a copilăriei rurale. Pe de altă parte, avem drama unei copile, Andreea, constrânsă de rigorile etniei să accepte a fi mireasa de pe acum promisă, dar, mai ales, ceea ce contează, ca subliniere a unui conflict interior, refuzul ei, caligrafiat imagistic cu rafinament (praștia, cerul, norii, suita de gros-planuri, în contraplonjeu, ale copiilor) și propensiunea ludică („Cine nu e gata/ Îl iau cu lopata…”!). Și „Dream on sale” („Vise de vânzare”) merită atenție. În doar 9 minute, Vlad Buzăianu avertizează asupra anihilării libertății și a bucuriei de a visa. Când și visul devine o marfă, fie și ambalată ca formă a artei, universul copilăriei este iremediabil distrus. Sunt două atitudini (efecte) colaterale. În felul acesta, vânzând vise la scară industrială, unii se îmbogățesc. Grav este că, pe acest scenariu falacios, ne pierdem, de fapt, capacitatea genuină de a fi visători. „Limba paternă” (regia Cristina Juks) aduce în cadru o femeie decepționată după un mariaj ratat. Despărțirea de soțul ei, cetățean german, o determină să facă, în sfârșit, un drum, după treizeci de ani, în România, în căutarea tatălui ei. Pictoriță de profesie, doamna nu și-a echipat mașina cu cauciucuri de iarnă și este oprită și trasă pe dreapta de un polițist. Obsesia intimistă ca și relația conjuncturală își pun amprenta, tarând o poveste ce se vrea rostită „în limba tatălui”, numai că există și un limbaj audio-vizual, nu prea însușit de actrița-regizoare.

Mai scapă prin hățișul acestor programări și filme care au mai fost văzute. „Mă cheamă Costin” (regia Radu Potcoavă, produs de Mitcu Claudiu, cu Ioana Flora și Mihai Boguță), de pildă, interesant, fără îndoială, deși cam lax și confuz, se vrea o comedie fantastică, dar și un horror de familie. L-am revăzut, deși nu am înțeles cum a fost inclus din nou. Cred că subiectul ar merita o dezvoltare în datele unui lungmetraj, cu clarificări în articularea narațiunii. Așa cum se prezintă acum este doar ambițios și pretențios.

Nu voi continua comentariile. Pun punct, nu însă înainte de a reaminti necesitatea de a apela și la alte surse, și la alți producători și distribuitori, la alți „selecționeri”, nu doar spre a lărgi aria, ci, mai ales, spre a-i conferi exigența valorică adecvată.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: