CULTURA LITERARĂ
Postcomunismul și excepționalismul românesc
Andreea Mironescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 24 (580), 22 iunie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-24-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_580_24.compressed.pdf
Maria Todorova, Augusta Dimou, and Stefan Troebst, Remembering Communism: Private and Public Recollections of Lived Experience in Southeast Europe, CEU Press, Budapest, 2014
Are dreptate Mihai Iovănel să avertizeze, încă de la pagina a doua a provocatoarei sale cărți „Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc” (2017) că, pentru o justă înțelegere a mutațiilor literaturii după 1989, e necesară nu doar analiza configurațiilor câmpului în spațiul național (via Bourdieu), ci și contextualizarea acestuia, prin apelul la surse comparatiste din spațiul est-european. Acest tip de problematizare nu e chiar o regulă în studiile literare, dar și reversul e adevărat: literaturile din regiune sunt în genere marginalizate în analizele interdisciplinare ale comunismului, ceea ce poate trece drept o scăpare metodologică, dacă ne gândim la altfel des-invocatul „literaturocentrism” al culturilor central-est-europene. Oricum, avantajul comparatismului și al deschiderii pluridisciplinare în studierea postcomunismului este – sau ar trebui să fie – tocmai minimizarea riscului de a îmbrățișa teza excepționalismului propriului „caz”, fie acesta românesc, polonez, bulgar ș.a.m.d.
La mai bine de doi ani de la publicarea sa, în decembrie 2014, lipsa de reacții autohtone din jurul ultimului volum din seria „Remembering Communism” („Amintirea comunismului”), editat de Maria Todorova (împreună, de această dată, cu Augusta Dimou și Stefan Troebst) rămâne surprinzătoare, cu atât mai mult cu cât (post)comunismul românesc este, aici, bine reprezentat prin contribuții din sfera istoriei culturale semnate de Cristina Petrescu, Radu Petrescu, Smaranda Vultur, Cătălina Mihalache, Andi Mihalache, Simina Bădică și Corina Cimpoieru. Spre deosebire de volumele pe temă îngrijite anterior de Todorova – „Remembering Communism: Genres of Representation” („Amintirea comunismului: genuri ale reprezentării”) și „Post-communist Nostalgia” („Nostalgia postcomunistă”), ambele apărute în 2010 – cel de față acordă un spațiu extins României și Bulgariei, alături de cazul Germaniei reunificate (ca paradigmă a gestionării moștenirii comuniste) și al Poloniei (ca poveste de succes a raportării la trecut). În cele 600 de pagini ale sale, tomul grupează articole comprehensive și – o altă noutate față de volumele anterioare – bibliografic unitare, urmărind construcția memoriei comunismului la nivelul diferitelor subcâmpuri ale vieții sociale (instituții de stat, școală, muzee, mass-media, forme de contra-cultură), al mediilor socio-profesionale și al generațiilor biologice.
Teza avansată de Todorova și îmbrățișată în diferite grade de coautorii volumului postulează existența unui conflict al memoriei între reprezentările comunismului generate în spațiul public – prin institute și comisii care s-au ocupat de desecretizarea arhivelor (în Germania reunificată), studiul memoriei sociale (Polonia), cercetarea și condamnarea crimelor comunismului (România) – față cu mărturiile individuale, ale experienței trăite, caracterizate de o doză mai mică sau mai mare de nostalgie față de regimurile socialiste. Rezultă de aici emergența a două paradigme, corespunzând la două regimuri ale memoriei: paradigma totalitară, care domină în special anii ʼ90, lucru valabil pentru toate statele postcomuniste din regiune (cu excepția României, la care voi reveni), și paradigma nostalgică, a cărei emergență la începutul anilor 2000 ar fi stimulată, după Todorova, de sfârșitul tranziției, integrarea în UE și, mai ales, implementarea modelului capitalist în economiile estice. Această dihotomie, susținută de ipoteza unei tensiuni între „public” și „privat” în reprezentarea experienței comunismului, nu e lipsită de puncte vulnerabile. Întâi, antitezei dintre memoria publică a comunismului, centrată pe condamnarea morală, și memoria afectivă a comunismului, marcată de nostalgie, i se poate reproșa excesul de simplificare, ea fiind de altfel nuanțată și chiar infirmată de majoritatea contribuțiilor. Apoi, deși e limpede că miza volumului, dacă nu chiar a întregului proiect, este explorarea paradigmei nostalgice – „dacă memoria negativă a comunismului nu este sentimentul dominant?”, se întreabă Todorova – în volumul din 2014, cel mai închegat din serie, tocmai această direcție de studiu rămâne subreprezentată.
Însă cu adevărat frapantă este prelucrarea acestei teze în cazul românesc, pus sub semnul excepționalismului: „Peste tot, primii ani ai tranziției au fost dominați de paradigma totalitară. […] România pare să fi rămas unul dintre puținele locuri unde totalitarismul rămâne dominant și nechestionat critic până acum”. Formulată încă din introducere, această asumpție își are rădăcinile în textul, altfel bine documentat, semnat de Cristina și Dragoș Petrescu, doi cercetători cu experiență în analiza (post)comunismului românesc. Articolul în chestiune, „The Canon of Remembering Romanian Communism: From Autobiographical Recollections to Collective Representations” („Canonul amintirii comunismului românesc: de la memoria autobiografică la reprezentările colective”), susține hegemonia paradigmei totalitare, până la respingerea sau marginalizarea „oricăror viziuni alternative exprimate în sfera publică”, bazându-se pe analiza memorialisticii traumei și a rezistenței din anii ʼ47-ʼ50, ca și pe jurnalele intelectualilor din anii ʼ70-ʼ80, publicate după 1990. Cei doi autori nu doar că își fundamentează teoria exclusiv pe ceea ce Bogdan Ghiu numește, într-o digresiune din „Totul trebuie tradus: noua paradigmă” (2015), „modelul Humanitas” al raportării la comunism (ca „anti-comunism moral filosofic”), dar și supralicitează impactul pe care memorialistica și jurnalele intelectualilor critici l-au jucat în impunerea acestui model. „Raportul Comisiei Tismăneanu”, prezentat în plenul Parlamentului și însoțit de multă rumoare publică, a jucat cu siguranță un rol mult mai important în instaurarea unei viziuni negative asupra comunismului, iar faptul că autorii, membri ai comisiei, critică acum de pe poziții irizate de ideologia stângii dominația acestei viziuni rămâne un punct vulnerabil al analizei.
În sfârșit, aparentul excepționalism românesc și retardul său în problematizarea comunismului fără morală și sancțiune pot fi pe deplin infirmate prin recursul la modurile de expresie artistică a generației 1989, ai cărei membri (Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Cristian Mungiu, Cristi Puiu și mulți alții) debutează în literatură și film la sfârșitul anilor ʼ90 și începutul anilor 2000, adică simultan cu emergența paradigmei nostalgice în celelalte state postcomuniste. Așa cum o demonstrează analiza cazului românesc, ignorarea literaturii și, parțial, a filmului și artelor vizuale dintre genurile amintirilor comunismului – chiar dacă poate fi explicată prin factori conjuncturali, precum formația autorilor de articole, opțiunea pentru imagologie și istorie orală, în siajul lucrărilor care au consacrat-o pe Todorova la începutul anilor ʼ90 – constituie principala critică ce poate fi adusă proiectului „Remembering Communism”.