Recenta controversă privind o lege care interzice promovarea „legionarismului” — contestată de Nicușor Dan pentru presupusa „confuzie terminologică” — readuce în prim-plan o întrebare crucială: mai putem vorbi astăzi despre legionarism ca fenomen viu, recognoscibil și coerent, cu relevanță socială și conceptuală în România contemporană? Sau ne confruntăm cu un termen devenit reziduu semantic, aplicat forțat unor forme noi de radicalism, doar pentru că împărtășesc unele trăsături exterioare? În acest text propun o analiză care îmbină antropologia culturală, psihologia evoluționistă și teoria transmisiei culturale, pentru a argumenta că termenul „legionar” este astăzi anacronic și analitic inadecvat — este un concept de practică, dar nu de analiză – și că folosirea lui pentru a descrie formele actuale de naționalism radical poate produce mai multă confuzie decât clarificare.
Vali Albinetz: Când vorbim despre legionari și neolegionari ar fi bine să știm despre ce e vorba
