EPAPER revistacultura.ro
Retrospectivă milenară
Alex Ciorogar
Răzvan Pricop, r e t r o v i z o r, Editura frACTalia, București, 2015.
Subtile descrieri ale simulacrelor contemporane, scheletele narative conțin nucleele „noii sensibilități”, această inimă post-industrială („mecanismul dintr-o jucărie scumpă”) care preferă liniștea, proiectând – în tonalități și registre monotone – imagini ușor psihanalizabile.
Iată un volum caraghios de bun ale cărui calități se risipesc tocmai din cauza exhibării lor excesive (asta dincolo de faptul că are mai mult de o sută de pagini). Pe scurt, problema nu e singulară și nici nu-i aparține autorului, ci caselor noastre editoriale transformate, în iuțeala lor experimentală, în simple utilaje tipografice. Dacă acum un deceniu abia găseai o editură ca „Vinea”, prezența noilor instituții pe toate platformele posibile nu scuză, cu niciun centimetru, absența editorilor autentici.
Adversar al partizanatelor de orice fel, Răzvan Pricop ne propune – prin volumul de debut – o privire intensă prin retrovizor. Dezvoltând „un atașament egal pentru toate generațiile poetice și oamenii lor”, notațiile sale transcriu, printr-o tehnică a ricoșeului, experiențe și, mai ales, observații, de cele mai multe ori contemplative, privind – horribile dictu – trecerea ireversibilă a timpului, prima parte a cărții fiind compusă, destul de previzibil, dintr-o serie de arte poetice („arsuri”) succinte. Nu doar sentimentele asociate irevocabilului atrag însă atenția aici („lanternele muncitorilor dezvăluie puritatea unor chipuri,/ industrie umană,/ un fenomen chimic și totul dispare ireversibil,/ voci singure și forfotă subterană”), ci și scenele în care schițate sunt countre-jourul grațios al speciei umane și, în același timp, limitele violenței sale iraționale: „fotograful din Blow-Up care ajunge/ întâmplător într-un club,/ unde culege tija unei chitare zdrobite de star,/ apoi se luptă cu mulțimea psihedelică pentru ea,/ evadează în stradă/ și o abandonează/ cu putere și blândețe/ uluitoare”.
Patul lui Procust
Și mai surprinzătoare sunt modurile idiosincratice în care aceste poeme reușesc să explice – în doar câteva versuri – o întreagă poetică (una dintre ele, cel puțin), specifică mișcării din jurul anilor 2000: „după 2000, 2000 și ceva/ poemul este aproape un mijloc de transport în comun/ care te duce în locurile unde nu mai poți ajunge/ sau despre care nu se mai poate spune aproape nimic,/ o mică levitație peste imagini deformate,/ un fel de get high legal”. Mai mult, poemul „neorealism” dezvăluie o alegorie incisivă privind evoluția generațiilor poetice recente.
În notă postmodernă, înțelegerea romantică a lecturii drept călătorie e împletită cu lamentația conform căreia totul a fost spus deja (La Bruyère-Pascal), dând naștere unei bloomiene (și destul de rare) ancorări în terenul literaturii actuale. Din această cauză, volumul lasă impresia unei colecții de instantanee ale trecutului sau, mai exact, a unui inventar conținând diverse metode (lirice) de prezervare a memoriei. Aceste apariții/dispariții fantomatice sunt mereu consumate pe fondul unor alte tipuri de reprezentări, care constituie, de fapt, dezavantajul major al crezurilor sale poetice – incapacitatea de a funcționa independent față de alte forme de discurs, cum va scrie el însuși mai târziu: „pentru a putea spune că dragostea este un discurs,/ este nevoie de un alt discurs”. Privit altfel, handicapul textelor rezidă în imposibilitatea abordării realității imediate ori a concreteții prezentului. Puritan, scriitorul vrea să se întoarcă într-un trecut – pattaya beach, acest paradis pierdut – capabil să ne „salveze din existența leneșă” de azi. Or, greșeala lui o reprezintă, cum ziceam, încăpățânarea de a privi întotdeauna printr-o „lentilă hipersensibilă”, o lentilă deformatoare ce-l absolvă, de suficiente ori, de exercitarea vreunui real efort imaginativ.
„Retrovizorul” devine astfel un pat al lui Procust ce secționează tendențios spectrul câmpului său vizual. Fie că e vorba de „cele cinci minute din «Roma» de Fellini”, de poezia de după „2000 și ceva”, de „fotograful din «Blow-Up»”, de „un film despre mai ‘68”, de alt „film maghiar de stat”, de un „film de Bresson”, de „«Crucișătorul Potemkin»”, de „«Jules & Jim»”, de „«Tramvaiul» lui Kieślowski”, de „«Pierrot le fou»”, de „mici fragmente dintr-un film rusesc”, de „balerina lui Degas”, de un „film neorealist italian”, de „o secvență de imagini clare din «Shadows» al lui Cassavetes”, de „un film de Marco Ferreri”, Răzvan Pricop se dovedește incapabil de a compune fără sprijinul acestor proteze culturale. În plus, dacă tot vrei să recomanzi filme și cărți, cine sau ce te oprește să alcătuiești un silabus sănătos?
Cu toate astea, tehnicile cinematografice („e doar un travelling prin straturile/ de emoție/ de deznădejde/ de dragoste/ de neputință/ de violență/ prin liniștea nouă care umilește peisajul industrial// acum toate vocile au trecut în off/ și ne coordonează mișcările fricoase”) sunt uneori ingenios instrumentate în vederea construcției viziunii sale orwelliene asupra lumii. Anti-eroii acestei lumi sunt ascunși în „automate inoxidabile care funcționează perfect”, astfel încât personajul central al unui univers în care relațiile umane sunt edificii cu design inteligent nu poate fi altul decât natura urbană, poetul orchestrând un pseudo-festival, un surogat al documentarului National Geographic: „într-o singură zi,/ am văzut iarba crescută haotic prin aliniamentul pavajului/ am văzut cochilia de melc îngropată adânc, în tone de ciment/ am simțit mirosul unei ploi de vară într-un hipermarket/ am văzut câinele lătrând la plânsul unui copil/ am vzut o femeie șchiopătând în marea aglomerație// turme de antilope Gnu în traversarea Nilului”.
În „periferie” se întrevede, totuși, cel mai bine structura societății oligarhice, precum și drămuirea noii sensibilități post-umane: „la sfârșit am privit ecranul negru,/ o ruptură într-o rețea nevăzută” sau „în oglinzi, în vitrine, în reclame, pe ecrane,/ în bălți și în ochii tăi,// văd puritatea putrezind”. Suplețea frazelor și construcțiile calice ne îngăduie să vorbim de un rahitism stilistic: „se ivesc în liniște,/ pe ascuns, se întind între noi/ țesături peste experiență”. Obișnuințele sunt artificializate, iar rutina serializată: „după 12 ore/ paznicul trage fermoarul combinezonului/ care alunecă perfect până la capăt,/ își atinge bărbia,/ mâna lui ca o menghină înțepenită o apucă pe a următorului,/ în câteva secunde, ușile cu senzori de proximitate/ se deschid și se închid”. Umanitatea e parcelată în gesturi mecanice, promenada e redusă la „marșul matinal”, iar noi – „manechine de plastic” – continuăm să trăim ca și cum am fi captivi într-o „colivie deschisă/ în care pasărea rămâne”.
Mult mai subtile, citatele ecfrastice sunt de-a dreptul impresionante prin tocmai felul în care emoția din fața imaginilor reușește să domine, de pildă, rescrierea unei scene iconice din „American Beauty”: „după patru minute și 33 de secunde de liniște,/ stăm încă nemișcați,/ privim la o sacoșă de plastic prin aer/ ca la cea mai sălbatică & pură ființă/ din viețile noastre”. Lungile reflexii catalizate de întâlnirile conștiinței lirice cu lumea artelor aduc aminte de un Bergson în slow-motion: „sunete vechi/ mișcări vechi/ forfota, foșnetul, fâșâitul, vibrațiile/ și freamătul care durează/ filtre pentru simțuri/ invazii nesperate/ la început spaimele/ apoi violența și mila vegetală,/ cămașa care așteaptă momentul perfect să mi se lipească de/ piele// blândețea apropierii/ și tot ceea ce aștept de când am putut să mă întorc/ și să privesc în spate”.
Cel de-al doilea ciclu pare să compună imnul hăituiților. Pelicula alb/negru cedează acum locul în favoarea unor „cântece proletare,/ versuri închinate conducătorului”, muzică ce aduce aminte de riff-urile celor de la Rammstein: „pe muzica unor grămezi de fiare vechi”. Reușite oneste, notațiile simple au ceva din determinarea stilistică a unui Hemingway, cel al povestirilor scurte, dintre care rețin anodinul „sorbim din băuturi colorate/ și râdem minute în șir” sau frenezia mercantilă a lumii comuniste: „mușamale și fețe de masă,/ femei grase îmbrăcate în alb împătureau, despătureau,/ numărau bani, făceau casa, dădeau restul”. Tehnica contrapunctului e folosită inspirat în câteva poeme: „în bucătăria unei vile, bărbatul casei este umilit/ de boilerul care nu mai încălzește apa,// motoarele Boeingului 737 s-au oprit,/ muncitorii din aeroport/ restabilesc contactul uman”, iar construcția barbiană a punctelor culminante e bine încadrată de imagini ale purității, obsesia centrală a universului său imaginar: „din noi rămân câțiva biți de frumusețe/ și puritatea unor momente”. De reținut cele câteva poeme pe marginea cărora s-ar putea comenta ecocritic („deraiere” și „ritual la margine”) ori altele ce livrează definiții ale omului („atât de uman”).
Simulacrul contemporan
Cuibărită în meandrele industriei, fragilitatea ființei umane („aproape totul este mai durabil/ și ne va supraviețui”, „în noi clocotește fragilitatea”) e redată prin intermediul unor vagi licăriri neoromantice, emulând sclipirile lui Sociu: „de parcă toată frumusețea acelei zile/ se furișase în ea”. Înmărmuritoare, următoarea declarație de dragoste trebuie citită ca o parabolă despre trăinicia morții: „Liza,/ calvarul nostru are un nume frumos,/ pe insulă, sunt doi măslini/ și ei se iartă unul pe altul,/ așa vom fi și noi,/ pentru că dragostea noastră a fost dintotdeauna/ un avion roz pe care cineva lipește o svastică neagră”. Eleganța imaginarului și sobrietatea construcțiilor participă la rafinata materializare a sentimentelor noastre bazale. Frica de moartea, înțeleasă uneori ca lipsa totală a intimității, e redată blecherian, astfel încât oamenii devin „niște păpuși înțepenite” care nu vor „putrezi niciodată”. Întocmai aparatului de fotografiat, versurile lui Răzvan Pricop au capacitatea de a fi indiferente la persoana I chiar și atunci când refac seria unor amintiri din copilărie. Calitatea înregistrării e semnificativă și, în ultimii ani, n-am mai văzut-o decât la Andrei Doboș (din „Inevitabil”): „să râcâi și să pipăi ca o vietate născută de curând,/ să simți răcoarea care se strecoară prin grilaje/ și se înfășoară prin cearșafurile de pe terase// o pisică blândă pe glezna unui copil”. Subtile descrieri ale simulacrelor contemporane, scheletele narative conțin nucleele „noii sensibilități”, această inimă post-industrială („mecanismul dintr-o jucărie scumpă”) care preferă liniștea, proiectând – în tonalități și registre monotone – imagini ușor psihanalizabile.
Cu toate că recuperarea comunismului trece în plan secund, nu e deplasat să afirmăm că debutul lui Răzvan Pricop stă cel mai bine între volumele unui Bogdan Lipcanu („fuck tense”, cdpl, 2010) ori Mihai Duțescu („și toată bucuria acelor ani triști”, Cartea Românească, 2010), străin fiind atât de modurile ludic-ironice ale primului, cât și de proteismul celui din urmă. Însă niciunul din tinerii noștri poeți – ce să mai vorbim de debutanți – n-a reușit să refacă atmosfera ori intensitatea „Cubului negru” („Un țipăt isteric ieși din pieptul lor”). Până acum. Iată ce scrie Răzvan Pricop în poezia „sub noi”, titlul fiind și el de-a dreptul bacovian: „își aranjau puțin moartea pe chip,/ cu speranța intactă că, din pieptul lor, va mai țâșni ceva/ care să atingă încă o dată civilizația”.
Așa poate fi justificată, de pildă, relevanța volumelor ce nu propun, în mod necesar, direcții noi în poezia actuală, ci, mai degrabă, recuperări solide. Spre deosebire de virulența majoritară a tinerilor scriitori, „Retrovizorul” poetului constănțean propune tocmai așa ceva: un proiect eliotesc de recuperare a tradiției – a waste-land-ului comunist, dar și a copilăriei – în vederea reconstrucției unor noi realități identitare.